Interviuri

După mai multe cărți de poezie și proză, tânăra și pro­lifica autoare Doina Postolachi revine în forță cu un nou volum, un bildungsroman, Ambroise, personajul feminin central al căruia este o „selfmadewoman”, după cum menționează Ioan Groșan întro notă de pe coperta a patra a cărții. Este povestea unei femei care se reconstruiește, și fizic și spiritual, după un teribil acci­dent. Romanul a luat premiul pentru proză al Uniunii Scrii­torilor din Moldova pentru 2017, iar noi am realizat un interviu cu autoarea, cu prilejul acestui fericit eveniment.

Dragă Doina Postolachi, ai câștigat în acest an premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din Moldova pentru romanul Ambroise și te rog, cu această ocazie, să primești felicitările noastre. Dintro postare a ta pe FB, am înțeles că ți lai dorit foarte mult, așteptândul ca pe o confirmare, dar și ca pe un miracol. Sa întâmplat: ce simți acum?

– Ana, mă bucur mult să ne reauzim și să schimbăm câteva cuvinte după atâția ani și cu această frumoasă ocazie! Ma bucurat tare mult acest premiu – nu mă așteptam. Eram pregătită să visez la el o viață întreagă... Avem mulți scriitori foarte buni, în fața cărora nu maș fi încumetat să cred că aș putea câștiga. Este o onoare că am participat alături de ei, că mi sa acordat acest premiu de maturitate și de recunoaștere.

Romanul tău, cel premiat, tot despre miracole vorbește, despre reconstituirea, redefinirea unui destin, mai ales. Știu că ești un om spiritual, religios, ceea ce presupune „semne și minuni”. Făcând comparație cu primul tău roman, 601 sau Valiza cu busole, constat o schimbare radicală de dispoziție, de suflu. Cum ai parcurs această distanță? Ce sa întâmplat și ce anume a determinat această evoluție?

– E o adevărată epopee, un traseu foarte... interesant. Necazurile te apropie de Dumnezeu, îți reevaluează prioritățile, te reeducă, îți călesc voința, te ajută să înțelegi și să practici iertarea, să iubești oamenii, viața. Te învață săți accepți singurătatea, ajungi să vezi în ea o binecuvântare. În momentul lui 601... sufeream de singurătate, nu o puteam accepta, nu voiam să mă împac defel cu ea. De acolo și până la Ambroise au trecut douăzeci de ani. Romanul 601... a apărut în 2011, prima ediție, și a doua în 2016. Dar 601... sa născut în 1998, de fapt. După douăzeci de ani miam acceptat, în sfârsit, singurătatea ca pe un privilegiu, ca pe o binecuvântare și ca pe o primă condiție pentru scris. Sunt singurătăți total diferite. Una era maladivă și distructivă, iar a doua e constructivă și vitală. Am zis să fac ceva frumos din toată această singurătate. Și, dacă eu nu pot fi în lume și printre oameni, măcar cărțile mele să fie. [...]

De curând, Doina Postolachi a publicat volumul „Poeme cu molii”, Editura Prometeu, Chişinău. „Nu este alta mai de folos zăbavă – îmi spunea mai demult bunul meu prieten şi mare poet Ion Mureşan, parafrazândul pe Miron Costin – decât să descopăr în mulţimea de manuscrise ori emailuri pe care le primesc un nou şi adevărat poet”. Mărturisesc că sunt total de acord cu Muri, deşi bucuria descoperirii unui nou talent e destul de rară; însă cu atât mai mare.”, a scris Ioan Groşan. Andra Rotaru a dialogat cu Doina Postolachi, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro

„Mulţumesc, dar nu mai vin în vizită la tine./ Pentru că ai molii”, aşa se dechide volumul dvs. „Poeme cu molii”, Editura Prometeu, Chişinău. După şocul iniţial, cititorul se acomodează cu aceste „personaje” neobişnuite, care devin substitute pentru alte realităţi.

Scriind, am ştiut că va fi ceva inedit. Personajele mele, Moliile, sunt proiecţii ale trăirilor, angoaselor, aspiraţiilor umane; am făcut un transfer de însuşiri de la om la această minusculă creatură şi invers; de la caracteristicile comportamentale ale moliei, la om. Întregul proces de scriere a cărţii a fost un “Joc cu Moliile”.

Moliile devin substitute pentru realităţi umane, de ordin emoţional, social şi chiar politic. Mi se pare un teren extrem de fertil, această conjugare “molieom”.

Corbii de Molii devin, în lanţul trofic poematic, ucigătorii de molii, dar şi ai unui echilibru natural.

În primul poem, “Vulturii de Molii”, pomenesc de “Corbii de Molii” ca fiind cei care vânează “şobolanii de molii”, de prin cartierele din Bucureşti. Dar, ca săl citez pe dl. dr. hab. Andrei Turcanu,“Iniţial, făptura din debara, Molia, apare peste oraş, întro proiecţie subiectivă, ca un spectru malefic, o posibilitate terifiantă. Reacţia este una de angoasă, suscitând aversiunea şi respingerea” (“FICŢIUNILE IDENTITARE ALE UNDEGROUNDULUI” :

“(…) Îmi este teamă de molii, ai zis ca ţiau mâncat/ cei doi fraţi jderi de pe perete, agăţaţi de covor./ Ai zis că au mâncat şi covorul, că era din lână./ Ce fel de molii ai? Cât de mari au crescut?/ Cu ce le hrăniţi? Unde le ţineţi ascunse?/ Sunt cât un şobolan? Sau cât un iepure? Sau cât un vultur?/ Ieri zburau doi corbi, plonjau deasupra Pieţei Alba Iulia./ Iam vazut de aici, de la masă,/ şi am închis fereastra./ Mia fost teamă să privesc mai îndeaproape corbii,/ poate că nu sunt corbi, poate sunt molii./ Poate sunt Vulturi de Molii./ Poate vânează şobolanii de molii/ de prin cartierele din Bucureşti./ Nu mai vin la tine, mie teamă de molii./ Poate că întro zi vor fi plini şi copacii/ de cuiburi cu ouă/ de Vulturi de Molii.// Vulturi de Molii se rotesc/ peste cartierul Militari.”

Însă în al doilea poem, “Corbi de Molii”, aceştia sunt ucişi de ploaie şi eliberez cititorul de “oroare”:

“Corbi de molii rod din norii/moi, cu câlţi de ploaie./Şi soarele e ros pe jumătate,/ca un ghem de lană de aur./Mai e un fir, aşternut peste stradă/un fir de lână de aur./În curând/va începe ploaia şii va uda, /şii va ucide,/şi vor cădea corbii de molii, /şi se vor înşira pe jos, vom zice/“cat noroi!” sal/“ce baltoace!”, dar/nu vom şti şi nu vom bănui/că e cenuşa udă/a Corbilor de Molii”.(“Corbi de Molii”)

Am ales să încep cartea cu o primă expresie ,“ameninţătoare”, a Moliilor, pentru ca mai apoi să urmeze metamorfozarea lor, pentru ca, întrun final, sămi însuşesc pe deplin identitatea de Molie.

Ce statut are Molia Nobilă în viaţa personajului? De ce e Nobilă?

Mam amuzat să văd că şi ţie ţia plăcut această poezie! Ia plăcut şi actriţei Nicoleta Rusu (la lansarea cărţii, a recitat această poezie!), şi mamei şi, aşa cum spuneam în dedicaţia acestei poezii, pentru Daniela Bazgai: “ o femeie deosebită trebuie să aibă neapărat o molie extravagantă în garderoba ei de iarnă” .

O Molie Nobilă este întotdeauna extravagantă şi are un comportament cu clasă. [...]