Ludmila Șimanski

Doctor în filologie, director Centru de Literatură și Folclor la Institutul de Filologie Română B. P. Hasdeu, critic literar.

(…)

Vă voi povesti cum am trăit lectura acestui roman. Încercam, în această primăvară, să-mi găsesc o culoare care să corespundă dispoziției mele, să-mi refac acea dorință de viață primăvăratică. Anul trecut, era preferabilă culoarea verde, un verde-salat. Anul acesta, vineri sau sâmbăta trecută, am zis că e bine să fie portocaliu și căutam, peste tot, culoarea portocalie: și în ziduri, și în hainele oamenilor. La un moment dat, mi s-a spus că va fi un eveniment la care se va prezenta o carte a Doinei Postolachi. Cunoșteam cărțile anterioare și am venit să iau acea carte de la Biblioteca „B. P. Hasdeu”. Imediat mi-au adus-o și am dat peste portocaliu: era ceea ce-mi trebuia, deci, mai ales, această carte. Am trăit, toată săptămâna, cu acest portocaliu, această culoare terapeutică, revigorantă, ce m-a ajutat să trec prin anumite greutăți, trăite în această săptămână. Am citit primele 50 de pagini luni-marți și apoi, abia aseară, noaptea, pe la orele unu, am finalizat-o. Deci nu întâmplător citirea a durat timp de o săptămână. În cartea dată, când am luat-o, am văzut că sunt marchere. Deci cineva a citit-o înaintea mea. Era foarte intrigantă varianta că a folosit iarăși marchere portocalii și era interesant cum a citit cineva înaintea mea. De ce a pus aici marchere? Care este rostul? În interior, am descoperit niște dedicații, deci iarăși am încercat să aflu secretele cuiva, secretele unei relații, secretele relației doamnei Grati cu autoarea. Am descoperit lucruri frumoase. La final, pe coperta ultimă, am descoperit că predomină cuvinte ca visarea, visul și, apoi, generalizat, visul, ca, în final, doamna Grati să ajungă la ideea că această carte ne învață să trăim, într-un mod miraculos, magic, viața, deci autoarea reușește să ne aducă, în viața noastră, magia. Apoi, am deschis cartea și am găsit referințe foarte interesante: „Tu crezi în magie?” (Pera Novacovici). P. Novacovici este un psiholog-psihoterapeut, care încearcă să încurajeze oamenii, care ne dă încrederea în sine, care crede că puterea de a visa și de a crea îți reface viața. Am citit exact informația dată, m-am documentat să văd ce informație este în internet. Am găsit chiar și acest enunț, foarte bine colorat, pe o pagină oranj, în internet. M-a tentat lucrul acesta: aici, accentul e pus pe credință și magie. Deci cartea aceasta va lua în vizor credința și magia. Am descoperit o altă referință: Theodora Goss spune că noi nu doar vorbim despre magie, dar o facem să pară reală. T. Goss este o scriitoare maghiaro-americană, care a creat o lume separată – science-fiction cultural – în romane, în proze scurte, prin care încearcă să readucă bucuria și magie în viața oamenilor. Cu aceste două referințe, am mers mai departe în roman și am descoperit, la început, o întrebare: „Oare există vreun oraș pe lume care nu aibă secrete?” Deci același secret care reverberează în întreaga lucrare. Mi-a fost interesant să văd cine este autoarea din perspectiva aceasta a secretelor. Am găsit o secvență video despre lansarea romanului cu patru luni în urmă, din care am descoperit că autoarea ne mărturisește că, aici, în carte, poate cu puțin înainte de a o crea, a avut un secret, un secret legat de un motiv foarte important în această carte – perna, care poate conține gândurile oamenilor și care, într-un moment, poate induce o frică, pentru că poate fi următorul om care doarme pe această pernă și poate să fie „contaminat” de gândurile anterioare. Frica aceasta trebuie depășită sau nu? Deci cartea ne oferă și răspunsul la acest mister.

Am aflat, mergând pe internet, că acest psihoterapeut vorbește de oameni alfa, oameni puternici, oameni care au încredere în sine, oameni care au, până la urmă, acea dorință și acea voință de a depăși toate fricile și toate problemele din viață. Mi-am dat seama că, până la final, citesc această carte și trebuie să mă fac și eu un om alfa, deci este obligator.

Am descoperit, la început, că discursul este foarte plin de superlativul „foarte”. Peste tot, vom găsi: „...cel mai strălucit oraș, cei mai curajoși, cei mai îndrăzneți, cele mai frumoase visuri”, deci orașul modelat în roman, un oraș care există real, orașul îngerilor, încearcă să pătrundă și în viața noastră. La fel ca în roman, cum un băiat dintr-un sat spaniol reușește, prin magia pe care o induce în lume, prin care salvează lumea, să aducă acel Hollywood și acel personaj Nicolas, care încearcă să refacă și să salveze lumea prin acest băiat și prin acele perne magice, așa și autoarea a reușit să ne aducă, aici, acest Los Angeles, această lumină, acest portocaliu, ca să ne lumineze viața. În text, de la primele pagini, constatăm gândurile foarte „sâcâitoare”, cum le autonumește personajul Karen, care se consideră o menajeră „anonimă”. În centrul Los Angeles-ului strălucitor, al vedetelor, al oamenilor de succes, ea se consideră o nenorocoasă fără ceva spectaculos, fără secrete. Dorește foarte mult să înceapă o viață miraculoasă pentru ea, o viață care să-i schimbe, la 65 de ani, acea viziune de viață. Are un vis foarte puternic: vrea să devină scriitoare, să viseze o carte, să scrie o „proză-amfibie”, o proză elegantă. Cartea ne aduce, în prim-plan, o menajeră care, până la urmă, într-un fel, vrea să depășească acea condiție socială infimă, pentru că ea decade: a avut o afacere, dar, când i-a murit soțul, a ajuns într-o ipostază inferioară și nu are acces la acea magie și la succes. Totuși poate să trăiască prin viața oamenilor în casele cărora face menaj. Reușește să-i iubească. Deci acest personaj, iubind lumea, încearcă să se transforme pe sine și să se cunoască. Este un roman cognitiv de sine, deoarece personajul (Karen), la un moment dat, ne anunță că e căutătoare de vise (ea, autoarea viitorului roman, care va fi o carte visată), ne anunță că, în lume, există niște oameni, generații care conservă secretele și magíi. Ne dăm seama că, în roman, vom avea o rețea foarte interesantă de magicieni și de visători. În roman, există trei tipuri de personaje: făuritori de visuri, vânzători de visuri și donatori de visuri.

În carte, avem un personaj care gândește, care ne prezintă acele gânduri interioare, acele procese cognitive, prin care un om își poate reîntregi lumea, își poate depăși suferințele, temerile și ne poate veni foarte aproape. Am încercat să văd dacă eu corespund acestui personaj, să trec și eu prin problemele lui, dar și prin problemele mele, ca să se amestece ficțiunea cu realitatea. Câteva zile în urmă, la 20 martie, ziua fericirii, am ajuns la un citat din carte și am descoperit că toți caută fericirea, dar nu au timp s-o trăiască, n-au timp să se bucure. Am luat citatul din carte și l-am trăit acolo, pe facebook, unde l-am pus. Fb m-a întrebat ce gândesc astăzi și i-am spus ce gândesc împreună cu Doina Postolachi. Fericirea aceasta este îngemănată, în carte, cu bucurie, cu frumusețe. Autoarea și personajele sale încearcă să ne aducă această frumusețe. Scriitorii sunt acei alchimiști care distilează parfumul amintirilor și al vieții lor și încearcă să ne vândă amintiri, modele de viață, prin care ei ne fac să fim mai buni, mai frumoși, ne dau încrederea în noi, ne fac să devenim cei care, la rândul nostru, putem crea.

Revin la ideea cu perna. Menajera, începând cu ziua de luni, trăiește o adevărată aventură a săptămânii: marți, trăiește o lipsă de speranță, o dezamăgire; miercuri, i se dă o pernă cu împrumut, ca să poată dormi, pe ea, nepoata ei bolnavă și să poată fi tămăduită magic; apoi, găsește, în viața sa, o soluție: o poate împrumuta din altă parte, îl poate găsi pe omul acela, care vinde acele perne magice, pentru a transforma visul, ca să-i dea speranță și ei, și nepoatei sale, bolnavă de tăcere. Și menajera Karen, și nepoata sa au învățat a tăcea: nepoata tăcea dintr-un secret mare (între băiatul din Spania și Estella, exista o legătură din altă viață, conform filozofiei orientale): ea este în căutarea acelui cuplu magic, Adam și Eva – cuplul refăcut. Ei pot, după o viață, să se regăsească și numai atunci își vor putea vorbi. Menajera tace, pentru că, descoperim în text, acei care povestesc magia pot fi considerați nebuni, periculoși. Și ea, căutând aceste semne magice în lumea obișnuită, descoperă că magia, pentru unii, este un secret personal: îl poți propaga dacă ai sufletul curat. Aflăm că ea, la un moment dat (joi deja), este aleasa, încearcă să fie acea luptătoare de vis, care își creează visele proprii, exact ca și scriitorii, acei alchimiști care transformă orașele și destinele, cum voia să fie și menajera: ajunge să caute un lucru de vis, dar și să-l dăruiască altora, să fie și ea un donator de vis, un donator de speranță. Deci nu trăiește doar pentru sine, ci și pentru rostul vieții: a încerca să depășești greutățile chiar și într-o situație foarte grea, când ți-ar părea că viața nu mai are sens.

Descoperim, în text, foarte interesante relații cu timpul și cu Dumnezeu. Karen se întreabă de ce Dumnezeu trimite suferința în lume. E convinsă că se transmit acele vieți complicate anume oamenilor aleși, cei care pot distila viața, care pot transforma această lume, și nu oricui i se permite să sufere atât de puternic. Ea spune că e foarte bine că, în lume, nu sunt foarte mulți scriitori, pentru că ar fi suferința multă și oamenii obișnuiți nu vor avea suferința lor, nu le va rămâne și lor. Dumnezeu încearcă să se asocieze cu timpul și oamenii parcă rup din acel Dumnezeu, din acea secundă veșnică, pentru a și-o atribui sie, pentru a deveni lacomi, hapsâni (există, în text, aceste cuvinte). Deci personajul încearcă să judece lumea și încearcă să se judece pe sine, ca să vadă dacă merita și ea fericirea. Se întreabă dacă merită fericirea, pentru că nu e destul de disperată, ca să aducă magia în viața sa. În continuare, găsim și referințe foarte interesante la lumea textului și la internet. Descoperim că personajul este un navigator foarte interesat pe internet: crede că, atunci când ești la calculator și ai pus mâna pe mouse, devii un Dumnezeu micuț, dar cel care poate trece dintr-o parte a lumii în alta, poate intra chiar și în viețile oamenilor, la fel cum am făcut eu, inițial, să văd ce relații sunt și ce secrete. În final, avem o personalitate foarte puternică: ea devine membră a acelei familii totale a visătorilor din întreaga lume, cea care poate să viseze o carte nouă, poate să-și salveze și nepoata, dar poate să ne salveze și pe noi.

Spre final, aflăm că unul din personaje, de fapt, este un om real și avem următoarea mulțumire: ,,Mulțumiri bunei mele prietene, Bianca, pentru acceptul de a o face personaj în carte”. E foarte interesantă această variantă de a amesteca realitatea cu ficțiunea. Chiar miercuri sau joi, discutam cu prietenele și, la un moment dat, una din prietene spune: ,,Eu nu înțeleg despre cine discutați – despre personaj sau despre oameni reali”, pentru că, în comunicarea noastră, noi discutam și despre roman, și despre ce ni se întâmplă, iar, la un moment dat, cei care ne ascultau nu înțelegeau, deci am constatat că a intrat această carte în viața noastră și ne-a ajutat. Vă spuneam că am finalizat să citesc această carte aseară, noaptea, și mi-am zis că autoarea a reușit să ne insufle acea credință că pernele pot deține secrete și mi-am dat seama că perna ce o am este a mea personală, deci conține toată povestea vieții mele: este foarte puternică, cred că mă ajuta și am adormit foarte fericită, după ce-am finalizat lectura, că, în continuare, pot să fiu acel om alfa, puternic, omul care poate, din sfera aceea social-lucioasă, să devină magician, să devină Dumnezeu, să creeze lumea. În final, aș dori să dăruiesc autoarei două portocale, pentru că ne-a umplut de acel portocaliu. Vreau să-l ia de la noi înapoi, ca să fim și noi donatori, nu numai ea. O felicităm pentru acest roman.