Vulnerabilitate şi putere
Ioan Groşan
Acum câţiva ani o bună amică din cartierul Drumul Taberei, ştiind cât de mult iubesc poezia, m-a rugat s-arunc un ochi peste o carte de versuri scoasă la imprimantă şi să-mi dau cu părerea, dacă e ceva de capul ei sau nu. Singura informaţie era că volumul aparţine unei tinere poete care vine din Republica Moldova. Informaţie care m-a pus în gardă: mă temeam să nu fie vorba de vreun epigon tradiţionalist al lui Grigore Vieru ori Nicolae Dabija, poeţi mari în linia lor, dar care, imitaţi fără talent, pot da naştere la urmaşi basarabeni catastrofali, esteticeşte vorbind. Însă de la primele pagini mi-am dat seama că am în faţă cu totul altceva, o poezie modernă, postmodernistă dacă vreţi, închegând un univers straniu, inedit (cel puţin pentru mine) în tematica sa: tematica... moliilor. Să recunoaştem că, oricum, nu e la îndemâna oricui să-şi construiască o întreagă carte pornind de la aceste minuscule fiinţe care le dau atâtea bătăi de cap nu numai gospodinelor. ci, poftim, chiar unei autoare lirice! Şi dau exemplu un singur poem ca să se observe din ce unghiuri neaşteptate e abordat un anume gen de realitate:"Mă înspăimântă privirea asta a ta/ neagră, ca doi ochi de molie./ Şi, mai ales, mă înspăimântă să simt/ cum roade lacom/ în pieptul meu, din pieptul meu./ Încă puţin şi simt cum mi se rupe ceva,/ parcă îmi rozi din suflet cu privirea ta,/ de Molie./ Cum ar mai zbura sufletul meu acum,/ cum să se ridice la nori?/ Ciuruit şi zdrenţuit/ de foame de Molii?" ("Privire de Molie"). În fine, la sfârşitul lecturii, i-am spus amicei mele nu numai că volumul e bun, ci, întru sprijin, i-am scris şi un mic cuvânt înainte. Bucuroasă, amica m-a invitat a doua zi la o terasă în Drumul Taberei şi, spre marea mea surpriză, a invitat-o şi pe poetă, Doina Postolachi, să ne cunoaştem. Văzând-o, am avut un şoc: nu numai că era foarte frumoasă, dar întreg fragilul ei trup se sprijinea într-un baston. Aşa am aflat că scriitoarea era atinsă de o maladie rară cu care se lupta cu demnitate şi îndârjire, fără să se lase doborâtă de o nenorocire care, probabil, i-ar fi povârnit pe mulţi.
Mărturia tulburătoare a acestei lupte fără hodină o am în faţă şi se numeşte "Scrisul, între Vindecare şi Destin". Este un roman autobiografic, urmărind pas cu pas câţiva ani teribili din viaţa autoarei, care îşi scrutează la modul profund traiectul existenţial de la primele semne ale bolii şi până în prezent. Eventualul cititor să n-aibă o clipă impresia că va da peste o carte lacrimogenă, în care naratorul îşi plânge de milă; dimpotrivă: semnul fundamental al volumului este luciditatea, ("Am nevoie să înţeleg. Şi să rămân lucidă", se spune într-un loc),una neiertătoare şi cu atât, literar, mai expresivă. Iată de pildă un pasaj de la început: "Dacă ar trebui să renunţ la vreo emoţie, ca să-mi salvez sufletul, în cazul în care amorţirea continuă să crească şi să se extindă, aş face-o. Dacă o condiţie ar fi să aleg o emoţie, la care să renunţ fără regret, pentru a-mi salva cele câteva emoţii frumoase, restul corpului (din care vie şi neamorţită a rămas doar mintea) şi poate că şi viaţa - aşa cum te vezi nevoit să renunţi la un deget cangrenat pentru a-ţi salva tot piciorul - această emoţie ar fi FRICA" . Şi, într-adevăr, chiar dacă nu dispare în întregime (fiindcă, vorba nepieritoare a lui Gheorghe Crăciun, "trupul ştie mai mult"...), FRICA e surclasată de această impresionantă bătălie de salvare a fiinţei ca sinteză între corp şi spirit. Iar soluţia găsită după luni chinuitoare este una dublă: lectura şi scrisul. O mărturiseşte chiar autoarea: lectura la ea este "un job", o slujbă de opt ore, precum are orice angajat la stat ori la o firmă privată. Citeşte zeci de cărţi, în special cele de spiritualitate sau scrise de bioterapeuţi, lucrează la un roman ("601", apărut între timp), nu stă o clipă locului, chiar dacă "locul" e spaţiul îngust al unei garsoniere bucureştene, un compartiment de tren, pronaosul unei biserici sau un cabinet medical.
Căci autorea, în căutarea unui leac miraculos, ajunge până-n Armenia, Brazilia, Italia (unde ia şi un premiu pentru poezie!), perindând prin faţa ochilor noştri personaje care de care mai interesante, mai rar de găsit în alte întreprinderi epice: vindecători, vraci, ghizi cupizi, gazde miloase etc. Ba, din când în când, neaşteptat pentru materia cărţii, Doina Postolachi are şi umor: Mi s-a spus că e o boală rară. De ce nu mă mir. Şi eu sunt o fată rară, şi numai o boală rară s-ar putea lipi de mine".
Dar peste tot şi toate pluteşte credinţa continuă că terapia cea mai puternică e scrisul, că vulnerabilitatea fiinţei poate fi depăşită prin puterea cuvintelor. "Mă vindec scriind", spune prozatoarea, şi e una din cele mai tulburătoare mărturisiri pe care le-am citit în ultima vreme, valabilă şi pentru scriitori "sănătoşi".
https://web.archive.org/web/20161222195149/http://www.revistaluceafarul.ro/index.html?id=5905&editie=216
Revista Luceafarul - Numărul 8 / 2016
https://web.archive.org/web/20180621010614/http://www.revistaluceafarul.ro/index.html?editie=216 10 Aug 2016