MIC CUVÂNT ÎNAINTE

Nu este alta mai de folos zăbavă – îmi spunea mai demult bunul meu prieten şi mare poet Ion Mureşan, parafrazându-l pe Miron Costin – decât să descopăr, în mulţimea de manuscrise ori e-mailuri pe care le primesc, un nou şi adevărat poet.

Mărturisesc că sunt total de acord cu Muri, deşi bucuria descoperirii unui nou talent e destul de rară; însă cu atât mai mare. E ceea ce mi s-a întâmplat când, la rugămintea prietenei Anca Ţenovici, mi-am aruncat ochii peste poemele semnate de un nume necunoscut mie: Doina Postolachi.

În general, sunt destul de circumspect cu genul acesta de rugăminţi şi recomandări venite din amiciţie: ea, amiciţia, nu acoperă întotdeauna valoarea. Dar în cazul de faţă, a fost de-ajuns să citesc primele trei poeme, ca să-mi dau seama că am de-a face cu un poet în toată puterea cuvântului. Un poet abordând „realitatea” dintr-o perspectivă cu totul inedită, cel puţin, în literatura noastră, având drept obiect/su- biect/personaj liric – ce credeţi? Molia! Adică acea fiinţă minusculă, care ne mănâncă puloverele, fularele, costumele, căciulile şi, uneori, şi nervii. Desigur, aici, sub diversele ei ipostaze (molia-pastor, molia-arhitect, molia-regizor, molia beată etc. etc.), e vorba de Molia metafizică, de – cum să zic? – Molia-Thanatos. Asta, deoarece, sub vălul de sarcasm şi ironie, perfect ţesut de autoare, se ascund o mare tristeţe şi o tulburătoare gingăşie – aliaj impecabil, care e apanajul veritabilei poezii. Şi-mi permit să citez, în sprijinul celor spuse mai sus, un singur poem, Iubire de Molii:

„Toţi ne iubim/cel mai mult, unii pe alţii şi pe noi înşine,/după ce moare cineva./ După ce am mai ucis pe cineva./ Iubire de Molii. Instinct de molie./ E ca şi cum am roade dintr-un pulover/ exact în locul unde este inima”.

Prevăd că Poeme cu molii va roade timpul multor critici de-acum înainte. Fie şi numai pentru asta, bine-ai venit în literatura română, Doina Postolachi!

Ioan Groşan