Jocul cu molii

Poetul se joacă în metafore asemenea copilului, trăind aceeaşi profundă bucurie şi dăruire. Poetul este magul care transformă lumea în ceea ce visează, în ceea ce-i place şi viceversa. Ca şi alchimistul care transformă materia, căutând adevărul (piatra filosofală!), înalţă lucrurile şi le coboară. Le aruncă în infern, ca tot el (poetul-mag al cuvintelor) să le scoată de acolo, însoţindu-le spre paradis. Metamorfozează realitatea până la bizar, până la absurd, contopindu-şi propria fiinţă cu toate câte le transformă. Travaliul creaţiei e, aparent, mult mai simplu, mai plăcut, dar şi plin de surprize.

Un poet hărăzit, un talent în unicat, îşi intuieşte menirea, ieşind din tiparele unui mesager ordinar. Este (devine!) o „Molie-Nou-Venită”, care: „Ar putea începe prin a da nume / oraşelor de pe umeraşe. / Sau, poate, să înceapă / cu un cer / fără stele? / Atunci, ar putea lăsa / în urma ei o primă stea?”

Aceste gânduri au încolţit în mintea mea de molie-gânditoare, citind un volum cu poezie nouă: Poeme cu molii, apărut în anul curent la Editura „Prometeu” din Chişinău. Autor – Doina Postolachi. Un nume cunoscut în lumea adolescenţilor, dar şi în spaţiul premonitoriu al poeziei tinere din Basarabia. De când am cunoscut-o pe Doina, m-a impresionat felul ei neobişnuit de a vedea lumea, de a o povesti. O fire zbuciumată, sensibilă, revoluţionară... Ajunge „un poet abordând realitatea dintr-o perspectivă cu totul inedită, cel puţin în literatura noastră, având drept obiectiv / subiect / personaj liric – ce credeţi? Molia!” Aprecierea aparţine scriitorului bucureştean Ioan Groşan, care prefaţează volumul printr-un Mic cuvânt înainte, avertizând că „Poeme cu molii va roade timpul multor critici de-acum înainte...”

Doina Postolachi e un mic-mare inventator de lumi şi de personaje ale acestei lumi vetuste. Regizează, cu multă abilitate, un spectacol al moliilor (molii-molii, dar şi molii-corbi, şobolani, vulturi... De ce nu şi molii-oameni?!). Un univers al lumii văzute de molii. Trăită şi roasă de acestea. Autoarea, fireşte, îşi apără progeniturile, punându-le în valoare nobleţea şi caracterul. Fiecare molie se contopeşte cu o imagine a realităţii mâncate de oameni. Metafora, alegoria, ficţiunea lirică captivează, astfel, în finalul volumului dominat de molii, rămâi fascinat, dar şi cu o întrebare bizară: „Care molie e neam cu mine? Care voi fi fiind eu?”

De mult n-am citit ceva mai neobişnuit ca structură şi mesaj poetic. Admir poetul-molie, care a reuşit să urmărească şi să surprindă stări şi situaţii incredibile. Dacă începi să te cufunzi în lectură, involuntar, devii molie-cititor. Capeţi un sindrom de molie, având „cele mai strălucitoare iluzii”...

Pentru fiecare om înzestrat cu harul creaţiei, există o clipă. A găsirii, exprimării, a împlinirii. Un fel de mărturisire prin ceea ce simte, ceea ce l-a durut, prin ce a comis păcatul întruchipării unor personaje (progenituri!) realmente fictive, inexistente, dar prin care rosteşte adevăruri.

Asta o face Doina Postolachi în Poeme cu molii, care, precum susţine acelaşi Ioan Groşan „va roade timpul multor critici de-acum înainte. Fie şi numai pentru asta, bine-ai venit în literatura română, Doina Postolachi!”

Claudia Partole, BiblioPolis, vol.41 (2011), nr.4