FICŢIUNILE IDENTITARE ALE UNDERGROUNDULUI

Identitatea basarabeanului a contrariat mereu. Ea nu poate fi fixată într-o singură formulă ori redusă doar la una din infinitele nuanţe, aflate într-o devenire continuă.

Una din aceste ultime nuanţe o regăsim la Doina Postolachi, în cartea Poeme cu molii (Doina Postolachi. Poeme cu molii, Editura „Prometeu”, Chişinău, 2011). Poeta reduce lumea la o debara, proiectează, printr-o insolită transgresiune metaforică, „Metafizica” acestui spaţiu cu inseparabilele sale vieţuitoare – Moliile – peste metafizica unui univers uman în derivă (universul unei Basarabii eşuate) şi, viceversa, face ca aceste două universuri să consune, până la urmă, într-un sentiment de oroare sau de tandreţe, ambele sugerând, cu intensitate, marea singurătate existenţială a omului alături de necuprinsa dorinţă de repere a unui eu fragil şi vulnerabil. Spaţiul închis al debaralei, perceput şi ca „domiciliu”, are o semnificaţie dublă. Revenirea „acasă” sugerează punctul terminus al derivei existenţiale, semnifică eşecul absolut, căderea ultimă, substituţia imaginii umane cu lucrul uzat. Dar, ca unică prezenţă vie într-o ambianţă de uitare şi părăsire şi ca daimon al locului, prin efectul rezonant al condiţiei sale precare cu degringolada interioară a omului naufragiat, Molia îmblânzeşte eşecul, alină durerea. Astfel, debaraua devine locul unic, unde e posibilă comunicarea. Lumea măruntă a vieţuitoarelor din debara ia înfăţişarea unor delicioase travestiuri de comportament uman, devine scena unor fascinante spectacole de habitat cotidian, pline de umor şi de o infinită tandreţe. Intriga mizanscenelor cu molii preia gesturi, tabieturi, situaţii de viaţă de fiecare zi, reacţii, atitudini, nostalgii, refulări ale omului, obişnuinţe de conduită socială, uneori chiar clişee şi uzanţe politice.

Dincolo de imaginile uşor comice şi pline de graţie se face simţit un lirism cald, sfâşietor, în care tristeţea unei identităţi adânc rănite se întâlneşte cu sentimentul tonic al „privitorului ca la teatru” al eternei „comedii” umane şi cu un simţământ reconfortant al regăsirii în forfota imaginară a debaralei a dialogului intim (pierdut) cu lumea. Întrebarea din titlu ar vrea să sugereze o deschidere şi o punere în suspensie a problemei. Întâi, fiindcă această idee nu o vom regăsi, declarată sau sugerată măcar aluziv, în poezia la care mă voi referi mai jos. Apoi, când e vorba de identitatea basarabeanului, lucrurile se încurcă greu întotdeauna.

Identitatea basarabeanului contrariază. Aşa cum, pe timpuri, a contrariat Bogdan Petriceicu Hasdeu, Constantin Stere, oricum, azi, contrariază cel mai ilustru basarabean, exilatul Goma. Dacă e să vorbim de imaginile literare ale basarabeanului, aici nu e mai puţină claritate. Pentru exemplificare, aş vrea să mă refer la romanul Povestea cu cocoşul roşu de Vasile Vasilache, roman care menţine, constant, entuziasmul exegeţilor literari şi al cititorilor basarabeni, dar care a nedumerit mult pe un distins critic din Ţară. E vorba de Ion Simuţ, tare mirat de faptul că basarabenilor le place un roman în care ei sunt reprezentaţi într-o lumină cu totul nefavorabilă. Într-adevăr, în Povestea cu cocoşul roşu, este un personaj cu un nume ce ţine mai degrabă de abulie decât de limbajul religios – Serafim. Şi pentru că Vasilache este un scriitor cu totul bengos, i-a mai adăugat unul: Ponoară. Acest Serafim Ponoară este pe jumătate un idiot, un Tândală care, trei zile, cât cuprinde romanul, umblă de colo-colo, fără vreo treabă anume şi fără vreun scop. Dar tot acest Serafim este, pe altă jumătate, un fel de înţelept hindus, un fel de Gandi al unei Basarabii acoperite de gloria somnambulă a socialismului multilateral dezvoltat. A avut dreptate Ion Simuţ să se mire? Cred că a avut. Dar şi criticii basarabeni au dreptate să facă, decenii la rând, pe marginea acestei scrieri, atâtea, constante, exerciţii de admiraţie, diferenţa dintre un idiot şi un înţelept hindus fiind greu de depistat la lumina unui secol, necum a trei zile.

Identitatea basarabeanului, cu siguranţă, nu poate fi fixată într-o singură formulă ori redusă doar la una din infinitele nuanţe, aflate într-o devenire continuă. Una din aceste ultime nuanţe o regăsim la Doina Postolachi, în cartea ei, recent apărută, având o prefaţă de Ioan Groşan şi un titlu cu totul insolit, Poeme cu molii.

A reduce lumea la o debara, a proiecta, printr-o ingenioasă şi insolită transgresiune metaforică, „metafizica” acestui spaţiu cu inseparabilele sale vieţuitoate – Moliile – peste metafizica universului uman şi, viceversa, a face ca aceste două universuri să consune, până la urmă, într-un sentiment de oroare sau de tandreţe, ambele sugerând, cu intensitate, marea singurătate existenţială alături de necuprinsa dorinţă de repere a unei intimităţi fragile şi vulnerabile, înseamnă a găsi cheia pentru accederea la energia tulburătoare, pe care o degajă întâlnirea în conştiinţa umană a celor două abisuri ale lui Pascal, infinitul mare şi infinitul mic.

Iniţial, făptura din debara, Molia, apare peste oraş, într-o proiecţie subiectivă, ca un spectru malefic, o posibilitate terifiantă. Reacţia este una de angoasă, suscitând aversiunea şi respingerea: „Îmi este teamă de molii, ai zis ca ţi-au mâncat/ cei doi fraţi jderi de pe perete, agăţaţi de covor./ Ai zis că au mâncat şi covorul, că era din lână./ Ce fel de molii ai? Cât de mari au crescut?/ Cu ce le hrăniţi? Unde le ţineţi ascunse?/ Sunt cât un şobolan? Sau cât un iepure? Sau cât un vultur?/ Ieri zburau doi corbi, plonjau deasupra Pieţei Alba Iulia./ I-am vazut de aici, de la masă,/ şi am închis fereastra./ Mi-a fost teamă să privesc mai îndeaproape corbii,/ poate că nu sunt corbi, poate sunt molii./ Poate sunt Vulturi de Molii./ Poate vânează şobolanii de molii/ de prin cartierele din Bucureşti./ Nu mai vin la tine, mi-e teamă de molii./ Poate că într-o zi vor fi plini şi copacii/ de cuiburi cu ouă/ de Vulturi de Molii.// Vulturi de Molii se rotesc/ peste cartierul Militar”. Urmează, apoi, camertonul admiterii unei excepţii: „Dar Molia asta...!!!/ Molia asta – e altfel./ E cea mai bătrână Molie/ din garderoba mea de iarnă./ E o Molie Nobilă./ Şi pentru că este atât de altfel,/ o voi păstra. Ea/ e preferata mea. Pentru că este/ o Molie Extravagantă”.

Cu următoarea poezie, se produce un transfer de metaforizare inversă. Prin sugestia unor metabolisme fiziologice transgresive, de la infima insectă către om, materiile vitale care ţin de nutriţia Moliei se insinuează, agresiv, în trăirile unei interiorităţi dominate de anxietate. Percepţia mai rămâne încă în registrul obişnuit al repulsiei şi al distanţării afective, dar tot mai pregnante devin semnele unei posibile osmoze, a transferului de identitate de la una din cele două lumi polare la alta, fapt perceput iniţial, cu tulburare şi dramatism, ca o potenţială surpare în hăul ontologic: „Mă întorceam, cu taxiul, acasă/ şi mă gândeam/ că m-ar putea aştepta o molie uriaşă,/ agăţată de balcon, ascunsă/ sub unul dintre cele trei/ balcoane ale mele./ E noapte şi e cald, de parcă/ e învelit oraşul cu o pătură/ din lână neagră./ Parcă şi tristeţea mea/ are lacrimi din lână./ Atât sunt de calde./ Mi-e frică să plâng./ Mi-e frică de molia uriaşă de sub balcoane./ Mi-ar mânca din ochi,/ mi-ar mânca din gânduri,/ mi-ar mânca din tăcerea după care mă ascund/ ca după un zid din cărămizi din lână./ Poate că de lână va curge şi sângele meu,/ după ce voi înghiţi câteva pastile/ de lână”. Şi asta fiindcă ceva instinctual, primar, lacom, ceva ce, în mod normal, ar aparţine numai întunericului din debara, se regăseşte – vai! – într-o formulă generalizată, a „speciei”, şi în abisurile fiinţei umane. Este „iubirea de Molie”, apetitul vorace, care, în faţa morţii (poezia este dedicată poetului sinucigaş George Vasilievici), se răsfrânge în conştiinţă cu grave inflexiuni dramatice: „Toţi ne iubim/ cel mai mult, unii pe alţii şi pe noi înşine,/ după ce moare cineva.// După ce am mai ucis pe cineva.// Iubire de Molii. Instinct de molie.// E ca şi cum am roade dintr-un pulover/ exact în locul unde este inima”.

Nu numai „iubirea de molie” tiranizează. Spectrul din debara este ubicuu, redescoperindu-se, mereu prezent şi mereu acelaşi în patima sa distrugătoare, în semnalmentele „celuilalt”, care, în viziunea existenţialistă a lui Sartre, „este Infernul”. Un infern – fie că se cheamă „privire de Molie” sau „tăcere de Molie” – ce torturează până la epuizare, până la înstăpânirea alienantă a golului lăuntric, a neantului existenţial: „Mă înspăimântă privirea asta a ta,/ neagră, ca doi ochi de molie./ Şi, mai ales, mă înspăimântă să simt/ cum roade lacom/ în pieptul meu, din pieptul meu./ Încă puţin şi simt că mi se rupe ceva,/ parcă îmi rozi din suflet cu privirea ta,/ de Molie./ Cum ar mai zbura sufl etul meu acum,/ cum să se ridice la nori?/ Ciuruit şi zdrenţuit,/ de foame de Molii?”; „Mă înspăimântă tăcerea ta./ O simt cum roade/ în gândurile mele,/ ca o molie./ Încă puţin şi va găuri de tot/ şi tăcerea mea, o aud cum roade./ Şi te vei elibera, defi nitiv,/ de mine, de tine,/ ca o cămaşă de mâneca ei,/ ca o mânecă de manşetă,/ ca o manşetă,/ de îmbrăţişare”.

În toate aceste poezii, atributele Moliei au un caracter rebarbativ, inspiră spaimă, impun în poezie un ethos al disocierii, un raport de delimitare categorică a eului de macabra insectă, raport acutizat la maximum de semnalele de transgresiune identitară. Treptat însă, prezenţa obsesivă a Moliei transcende patosul repulsiv. În prim-plan, îşi face loc înţelegerea unor date „comportamentale” comune şi chiar o caldă afecţiune. În emblema vietăţii minuscule devoratoare, este identificat un model de perseverenţă, intuiţie care ia forma lirică a unor incantaţii anafórice: ,,Să învăţăm de la molii./ Să învăţăm de la molii să roadem în întuneric/ (să roadem întunericul),/ să învăţăm de la molii să roadem pe ascuns/ (să roadem din cele ascunse),/ să învăţăm de la molii să roadem ce este vechi/ (să roadem din sisteme învechite de gândire)./ Să învăţăm de la molii să trezim minţile/ şi să le ducem acolo unde am uitat să privim,/ precum am fi conduşi, urmărind o molie,/ înspre haina pe care am uitat/ să o mai îmbrăcăm;/ aşa cum urmărim molia, cu înfrigurare,/ aşa să ne urmărim mintea/ şi vom găsi adâncuri, uitări şi umbre/ care ne scapă sau ne ameninţă, sau ne sperie./ Să luăm exemplul unei Molii şi atunci/ vom şti ce avem de făcut”.

„Exemplul” Moliei nu e doar unul de voinţă şi concentrare. În interiorul locuinţei (numită, foarte convenţional, „acasă”) ori în „cosmosul” lor de debara, moliile nu mai au nimic din proiecţiile înfricoşătoare din mediul urban. Molia-spectru devine aici Molia-daimon, fiinţa şi, totodată, modul de fiinţare arhetipal din debara (în prefaţa cărţii, Ioan Groşan vorbeşte de „Molia-Thanatos”). Domiciliul, spaţiul închis al debaralei au, în continuare, o semnificaţie dublă. Înaine de toate, revenirea „acasă” sugerează punctul terminus al derivei existenţiale. „Acasă” e un topos anonim şi înstrăinat, care nu are nimic din căldura „casei părinteşti” a lui Dumitru Matcovschi. Nici măcar deschiderile iluzorii ale interioarelor de sticlă din poezia Lorinei Bălteanu nu se mai regăsesc aici. „Casa” este oarecum una cu debaraua care semnifică eşecul absolut, căderea ultimă, absenţa, substituţia imaginii umane cu lucrul uzat („Nudul vidului din palton,/ însingurat şi nevăzut,/uitat de orice-mbrăţişare.”). În acest punct al neantizării umane, persistă puternic şi semnele morţii cu sentimentul chinuitor al însingurării, dovadă fiind, ca să venim cu o pildă, Singurătate de Molie, având dedicaţia „regretatului meu frate Călin”: „Nu mai îmbracă nimeni paltonul negru./ Nimeni nu mai aşează căciula caldă,/ încălzită cu aburii de transpiraţie,/ a gândurilor neobosite, seara,/ pe noptieră./ A mai rămas o Molie…/ Atât de singură./ A slăbit, s-a străvezit, nu mai e decât o epavă./ Mustăţile ei sunt mai firave şi mai străvezii/ decât un fir de păianjen.../ Îi e dor de cel care nu mai este./ Va muri şi ultima Molie…/ Va muri/ de singurătate”. Ca unică prezenţă vie într-o ambianţă de uitare şi părăsire şi ca daimon al locului, prin efectul rezonant al condiţiei sale precare cu degringolada interioară a celeia „care iarăşi a venit beată/ şi singură acasă,/ aseară”, Molia îmblânzeşte eşecul, alină durerea, face suportabil naufragiul existenţial, deschide… închiderea.

Din abandon de „reziduuri” şi loc al căderii umane, „casa” şi debaraua se fac loc de refugiu, ajung a fi sălaşul comunicării fiinţiale a „eonilor de uitare” (aşa numeşte autoarea timpii prăbuşirilor existenţiale), pentru ca, din această comunicare, să se compună, pe nesimţite, tandra coeziune a unei intimităţi delicate, vulnerabile, cu efectul liric percutant, observat cu pătrundere de Ioan Groşan – „o mare tristeţe şi o tulburătoare gingăşie – aliaj impecabil, care e apanajul veritabilei poezii”. Eul, rănit şi părăsit în claustrare, îşi află „confidentul”, un alter-ego martor şi consolator al izolării sale. Comunicarea închipuie nişte diafane ritualuri de exorcizare a singurătăţii şi estompare a suferinţei: „Ori de câte ori rămâne o ţigară nestinsă,/ Moliile vin la rug./ Se aşează pe marginea scrumierei,/ contemplă restul fumegând/ din scrum./ Se fac incantaţii, se fac descântece/ pentru cea care iarăşi a venit beată, aseară./ Moliile rod din fumul de ţigară,/ dansează în ritm tribal./ Fluturii de Foc cheamă somnul, cheamă pacea,/ cheamă su-

fletul geamăn,/ le cheamă cu incantaţii de şaman/ să se nască, să apară,/ să o găsească, să o iubească./ Moliile îl vor găsi şi-l vor aduce/ pentru cea care iarăşi a venit beată/ şi singură acasă,/ aseară”.

Uneori, e adevărat, poeta, ca şi cum ar face incizii „pe viu”, vine cu remarci seci, tăinuind, sub o aparentă detaşare, înţelegerea lucidă, dureroasă a unei fatalităţi: „Moartea nu vine cu o coasă./ Moartea vine/ pe un scaun cu rotile./ Moartea nu vine în negru./ Moartea/ în halate albe/ vine./ Moartea nu vine să-ţi ia./ Moartea vine/ să-ţi aducă./ Moartea nu vine să te ia./ Moartea vine/ să te aducă./ Moartea vine cu Molii în palme, –/ fluturi albi, albaştri, galbeni”. (Molii angelice).

Dar tonul dominant este degajat totuşi de jocul compensatoriu al imaginaţiei care, la eşecurile şi însingurarea existenţială, răspunde cu o metafizică a insignifianţei, o migălire peste infimul, neînsemnatul univers al moliilor din debara a conturului unor calde şi ingenue infinituri umane. Cu fiecare crochiu liric, cu fiece scenetă din „viaţa” moliilor din debara, autoarea învinge singurătatea, ia în posesie acest spaţiu al derivei, îl face un spaţiu al viului, locuibil, familiar, aproape, în sensul unui fior de identitate şi comuniune ontologică, pe care l-a impus cuvântului respectiv Grigore Vieru. Pe cerul lipsit de strălucire al depozitului de vechituri şi al vieţuitoarelor sale, proiecţiile lumii capătă, uneori, o tentă caricaturală, chiar grotescă, alteori, o nuanţă de infinită fragilitate şi suavitate, deşi, în unele cazuri, caricatura şăgalnică, şarja naivă coabitează excelent cu imaginile unui univers iluminat pe dinăuntru de reflexele plăpânde şi delicate ale unei sensibilităţi vulnerabile şi lipsite de sprijin.

Pentru cazul comicului grotesc, putem cita Moliile Politice: de Dreapta şi de Stânga Holului: „Aderăm la Moliile băştinaşe,/ mâncătoare de zi sau de noapte?/ Alegem Partidul Liberal? Roadem orice, oricând, oricât?/ Sau Partidul Conservator? Roadem doar ce a mai fost/ ros înainte şi nu ne atingem de nimic neros?/ Să ne gândim la copiii noştri./ Să ne gândim la Moliile Moliilor noastre,/ să ne amintim de abiaieşitele-din-ouă/ şi să nu uităm de moliile-nenăscute-încă./ Să alegem să roadem chibzuit./ Să alegem cu înţelepciune,/ să roadem corect.”

Să remarcăm îndeosebi puterea corosivă, ce o au aceste versuri, parodiind, cu naturaleţe şi îndrăzneală, binecunoscute clişee politice şi, mai cu seamă, sloganele electorale. Şi, prin comparaţie, să constatăm câtă tandreţe degajă o altă poezie, cu Molii-muncitoare, Molii cu o existenţă banală, anonimă, embleme ale Omului Mic, veşnic pierdut în „micuţa debara” a existenţei sale: „Anturaje rău famate,/ Molii hoaţe şi molii muncitoare,/ Molii familiste şi grupuri de burlaci,/ Molii tinere şi molii înţelepte./ Molia nou-Venită/ este o străină şi îşi va câştiga cu greu prietenia/ tuturor acestora./ Va începe cu cele mai grele munci:/ să roadă poale murdare de pantalon,/ să roadă subsuori acrite de transpiraţii/ şi mâneci întărite de vechime./ Îi va lua ceva timp,/ până să-şi câştige dreptul de a roade/ din gulere de cămaşă/ sau din piept parfumat de rochii de mătase./ Dar va avea rabdare./ Va fi o Molie cuminte, muncitoare, ascultătoare./ Poate va avea noroc şi-şi va găsi, aici,/ iubirea cea mare?.../ În această micuţă debara,/ pe acest continent ascuns, de lână,/ în această metropolă de haine”. (Anturaj de Molii).

„La fund”-ul existenţei, ca să folosim sintagma gorkiană a prăbuşirii umane, în debara, o întreagă populaţie de Molii roade, cu înverşunare, tot ce e de ros (munceşte, cu alte cuvinte), se agită omeneşte într-un du-te-vino continuu (ca într-un serial de filme cu desene animate), visează, speră, iubeşte, se înduioşează, se roagă, are emoţii, insomnii, mustrări de conştiinţă, deliruri, temeri, gânduri de izbândă, e cuprinsă de tristeţi, de beţie, de porniri sinucigaşe ş.a.m.d. Frica a dispărut din poezie. Moliile nu mai sunt spectre care să înspăimânte, să tortureze o conştiinţă angoasată. Sentimentul acut de transgresiune identitară şi prăbuşire ontologică a fost înlocuit de nesperata şansă a regăsirii „omului între oameni” ca „fapt fundamental al existenţei umane”, aşa cum specifica Martin Buber. O subiectivitate rănită în sensibilitatea ei exacerbată, terorizată de umbrele din debara, planând peste oraş (Corbii-de-Molie, Vulturii-de-Molie, Moliile fabuloase de sub balcoane), de iubirea-molie şi de privirea-molie a celuilalt (a omului-Molie), îşi află, în ficţiunea Moliei-om din depozitul de vechituri, dublura existenţială. În ea, descoperă întregul ingenuu al unei umanităţi fragile şi neajutorate, prin mijlocirea căreia îşi recunoaşte (reconstituie) propria identitate analoagă. Prin multiplele ei feţe, metamorfoze, dar şi prin plăsmuirile de cadru, brodate cu minuţíe şi cu o graţie naivă de jocul fanteziei, instituie un dialog dezinvolt şi plin de savoare cu lumea. În spaţiul ficţiunilor din debara, instinctele se potolesc, patimile se temperează, peste frământările existenţei umane, se aşterne o aură de basm. Proiecţia reprezentărilor din habitatul caracteristic omului asupra vietăţilor minuscule din „subterană” are ceva din trecerea insesizabilă dintr-o realitate crudă şi violentă în universul plin de vrajă al poveştii. Voracitatea primară, agresivă se preface, încet, într-un fel de bulimie inofensivă, pe care poeta, eliberată de teroarea puterii nefaste a Moliilor din lumea mare a urbei, o percepe cu voluptatea unei senzualităţi feminine.

„Dimineaţa, un colţ de buzunar./ De dorit să fie un buzunar interior, de sacou sau palton./ La amiază, până la masă, două fire de in./ După masa de amiază, o fărâmitură de bumbac./ Seara, cu jumătate de oră până la culcare, baie de aburi,/ baie fierbinte într-o cizmă îmblănită. De dorit,/ imediat după ce este descălţată./ Pentru insomnii, preferabil orele de odihnă/ pe dreapta holului./ Pentru Moliile fără poftă de mâncare,/ se recomandă numai lâna nouă./ În caz că nu se găseşte prin debara nimic nou,/ a se consuma neapărat vitamine/ din mătase.” – citim în Reţete pentru Molii Bolnave. Sau un alt exemplu, Insomnie de Molie, o probă lirică a înverşunatei tenacităţi feminine, surprinse cu deliciul şi căldura unei infinite şi discrete afecţiuni: „Ca o nevastă, îţi caută prin buzunare,/ noaptea, când dormi mai adânc./ Ca o nevastă, se sperie că o observi/ şi se opreşte,/ atunci când sforăi mai tare şi tresare,/ de teamă că te trezeşte./ De teamă că o auzi, se opreşte,/ de teamă că te trezeşte hârşâitul uşor/ din debara, din hol sau de pe covor./ Ea caută, caută mai ales nopţile,/ Caută ceva, caută orice, nimic anume;/ curioasă, caută, caută cu disperare,/ caută geloasă, roade prin buzunare,/ caută şi caută, noapte de noapte,/ caută,/ ca o nevastă răzbunătoare”.

Definitoriu pentru această viziune, este şi crochiul caricatural de un umor irezistibil, în care tonul îl dă şarja bonomă: „Cea mai grea facultate este cea a hainelor de iarnă./ Se roade patru ani./ Şi asta, numai după ce ai trecut cu bine/ prin garderoba de vară./ Moliile Doctori au catedra Căciulii din blană de căprioară./ Din iarnă, poate fi văzută numai în debaraua din dreapta./ Din Octombrie, Micuţa Blondă – Molia Deşteaptă –/ va fi Licenţiată/ în Paltoane.” (Licenţa în Palton de Iarnă). A roade şi-a pierdut, astfel, sensul existenţial malefic şi a devenit obişnuinţă cotidiană, consum generalizat.

Moliile gemene le deosebeşti poate, doar, după comportament, „una va roade pe stânga şi cealaltă pe dreapta”, în timp ce „Molia Dansatoare urcă şi coboară, îşi ridică pe rând aripile, îşi dezgoleşte pieptul”, „Un grup de molii o privesc şi rod/ dintr-o pereche de mănuşi de angora.// Cu puful ca spuma de bere.// Un grup de molii se îmbată cu bere de angora,/ câte cineva se apropie de Molia Dansatoare/ şi îi strecoară câte o bancnotă de firimitură de lână”.

În cele din urmă însă, tălăzuirile bulimiei endemice devin totuşi expresia efortului fundamental, a „încercării”, vorba lui Eminescu, simbolul veşnicei strădanii omeneşti, care concentrează în sine totul: pasiuni, năzuinţe, decepţii, suferinţe, reuşite, eşecuri. Dincolo de „truda” anonimă, neîntreruptă vreodată, „la orizont”, se întrevăd infinituri de „constelaţii cosmice”, metaforă a unor aspiraţii de împlinire şi transcendere: „Nou-ieşitele-din-ouă se uită pe cerul unei fuste./ E un rând de trei găuri mici; lângă talie,/ este vârful de mustaţă./ Şi încă două găuri, mai mari,/ Sunt ochii./ Mai sunt şapte găuri, pe căptuşeala buzunarului./ Sunt aripi nedesfăcute./ Molia Mică e doar pe cerul acestei fuste./ Oricând vor să o privească, vin aici./ Constelaţia Molia Mică e preferata/ nou-născutelor-molii-mici./ Le inspiră./ Într-o zi, poate, chiar va rămâne, şi în urma lor,/ o stea./ Într-o zi, vor descoperi, poate, un cer/ fără stele/ şi vor lăsa şi ele,/ pentru alte nou-născute-abia-ieşitedin-ouă,/ în urma lor, o stea./ Sau o altă Constelaţie de Stele.”(Constelaţia Molia Mică); „Moliile bătrâne îşi amintesc această constelaţie,/ încă de pe când erau abia-ieşite-din-ouă./ Au crescut, au îmbătrânit, parcă şi constelaţia/ a crescut şi a îmbătrânit,/ odată cu ele./ Oare să fi ros din stele, că are aripile atât de grele?/ Constelaţia Molia Mare/ are aripile desfăcute.../ Parcă doarme.” (Constelaţia Molia Mare). Pe aproape, e şi un inefabil fior metafi- zic, o boare de eternitate, o legănare blândă în „mantra” meditaţiilor Moliei Pastor, în care nostalgia infinitului se împleteşte delicat şi naiv cu sentimentul sfâşietor al timpului împietrit, al timpului numit de autoare „eon” şi de René Guénon Aion, „tatăl vârstelor sau al ciclurilor de existenţă”: „Molia Pastor se odihneşte pe un bolovan de nasture./ Se visează pastorul turmei de cârlani/ în buclele cărora îşi consolează, acum,/ aripile gârbovite de ani./ Molia Pastor se odihneşte sub Constelaţii/ luminoase./ Uite-o pe Molia Mică/ jucându-se cu Centaurul. Molia Mare/ îşi asteaptă iubitul plecat la vânătoare de Fecioare./ Oare ce o fi „dincolo” de moarte?/ Şi Molia Pastor stie că moartea/ e doar o transformare./ Ce carme grele are,/ că de trei decenii nu mai moare?/ Într-o altă viaţă,/ pe o altă pajiste, a unui alt cojoc,/ vrea să renască Pastor de Cârlani,/ vrea să renască Fluture de Foc”.(Molia Pastor).

E o magie plină de prospeţime şi rafinament în aceste extraordinare decantări ale intimităţii dezgolite (pentru că, până la urmă, despre aceasta e vorba). Feminitatea care se insinuează cu putere în poezia Doinei Postolachi este una cu miză mare. „Să nu indrazniţi sa etichetaţi insectele drept subiecte mici”, scrie, în încheierea unui comentariu pe marginea volumului Poeme cu Molii, Mihai Antonescu. Am vrea să rectificăm, spunând că, într-adevăr, moliile sunt subiectele majorităţii acestor scenete lirice, dar nu ele contează, fiindcă SUBIECTUL cărţii este EA, fiinţa umană (ca s-o luăm într-un plan generic), aruncată în debaraua existenţei. Asupra lumii din această anonimă şi sordidă încăpere de deşeuri, proiectează ea infinita tristeţe a eşecului, dar şi o dorinţă nemărginită de comunicare umană, transpusă într-o nepotolită sete de poezie, în tentaţia irezistibilă a Absolutului.

Tristeţea este ca un văl al amintirii vii, dureroase, al celeilalte realităţi, din care a fost expulzată naratoarea „poemelor cu molii”. O realitate străină, rece, ameninţătoare. Vraja ficţiunilor din debara are, în schimb, semnificaţia unei situări ontologice, este un fel de „a birui lumea”, un mod de a demonstra, prin degajările intense, transgresive ale gingăşiei feminine, că minusculul, fragilul, vulnerabilul nu e nici pe departe totuna cu golul, că insignifianţa poate descoperi oricând un văl de caldă umanitate şi de transcendenţă.

Ion Zubaşcu observa într-un articol din „Viaţa Românească” (nr. 9-10, 2010), prin exemplul a doi autori, o trăsătură a poeziei româneşti contemporane – realitatea n-are transcendenţă, ci doar polaritate opusă: „nu există decât această lume care-şi trăieşte sfârşitul”, la Marta Petreu, şi „lumea fierbe de viaţă cu nimeni în ea”, la Teodor Dună. În contrasens, mai ales, cu pura agitaţie (fierbere) a unei juvenilităţi „trupelnice” (cuvântul mi l-a sugerat Ruxandra Cesereanu), jemanfişiste (minimaliste) şi cu prozaicul global care, spune acelaşi Mihai Antonescu, „mi-a sufocat pofta de poezie cu lipsa de milă si cruzimea unui taxidermist meticulos”, Doina Postolachi vine, neaşteptat, cu o întreagă „fizică” şi cu o insolită „metafizică” a debaralei, dindărătul cărora se aud incantaţiile mantrice ale singurătăţii şi fragilităţii omului. Cu excepţia câtorva pilde de „concretism”, în care pura senzorialitate nu-şi găseşte acoperirea poetică, Poemele cu Molii merg direct, într-un gest fundamental de regăsire a semnelor de identitate ale unui eu vulnerabil, hărţuit de o realitate ostilă, spre o ontologie comună, recuperatorie, a marginii şi a marginalizatului. Nu a marginalului închis narcisiac în suficienţa datului imediat, figură oarecum obişnuită a literaturii tinere de după 1990, postură fără verticalitate, mai degrabă opţiune comercială de brand publicitar decât vocaţie literară. E o margine-fundătură, o margine-exil, subterana unei lumi în derivă, spaţiul Moliilor şi… nu cumva oare chiar emblema Basarabiei eşuate? Cert este că ea nu are nimic comun cu acel axis mundi al „mărgioarei de la Nistru” din poezia lui Dumitru Matcovschi, nici cu „căsuţa de la margine de Prut” a lui Grigore Vieru. Dincolo de tristeţea metafizică, pe care o degajă acest univers al ratării şi uitării, ciudate şi extraordinare sunt, aici, miracolul comunicării şi al poeziei, şansa ultimă (oferită) de reîntâlnire cu omul, cu omenescul şi cu transcendenţa. De aceea, probabil, aici, existenţa are ceva din inerţia intimă a obişnuinţei de fiecare zi, ceva din confortul deprinderii, ceva din sacralitatea gestului repetat, a actului cotidian, care se reproduce zilnic, ca un rit, într-o participare implicită, totală, a fiinţei umane, ceva din rostul ascuns al întâmplării anonime asumate, ca repetiţie, cu resemnarea unui destin. Astfel, debaraua obţine, pe neprins de veste, un caracter de aşezare (cu sensul verbal al cuvântului), de locaş familiar, iar o ipotetică idee a strămutării în altă parte produce un răvăşitor „delir de Molie”: „– Se făcea că ne mutau în altă debara,/ se făcea că erau păianjeni necunoscuţi, străini,/ aveau pânzele groase şi ochii fămânzi,/ se făcea că ne urmăreau când dormeam,/ prin buzunare de paltoane,/ se făcea că ne urmăreau, când plecam în alt oraş,/ pe alt umeraş,/ şi se mai făcea că erau nişte lumini care fulgerau/ şi voci care tunau,/ şi ploua cu levănţică,/ şi noi muream, cădeam căsăpite,/ mureau moliile./ Se făcea că zăceam peste tot şi mirosea a moarte./ Nu vreau să rămânem prin buzunare şi să ne deporteze/ în alt apartament,/ vreau să rămânem aici, chiar dacă vom muri de foame,/ mai bine aici, cu vechiul prieten,/ vechiul Păianjen,/ care să ne protejeze;/ nu vreau să mă mut de aici:/ dacă plecăm, acum,/ vom avea o moarte violentă.../ Şi mai ales, Micuţa Molie Vrăjitoare/ va avea cea mai groaznică moarte:/ va muri prin spânzurare,/ strangulată cu frânghie de păianjen,/ o frânghie groasă/ a unui păianjen Negru,/ e un Păianjen cu Coasă./ Nu, nu vreau să ne mutăm, vreau să rămân,/ vreau să am o moarte lentă, aici, acasă,/ chiar dacă voi muri de foame;/ mai bine ne stingem de foame,/ în somn, decât să fim spânzurate/ sau în gheare de păianjen înjunghiate./ Mai bine o moarte lentă, dar aici,/ aici, învelite în lumina lânoasă, după-amiezile,/ aici, cu ghemul cald, de aur,/ în palmele ferestrelor”.

E o situaţie paradoxală, dar şi ceva foarte cunoscut: „În locul acesta aproape ireal de sinistru, aveam să cunosc cele mai fericite zile din toată viaţa mea. Cât de absolut de fericit am putut fi în camera 34!”(Jurnalul fericirii).

Debaraua (Basarabiei?...), ca şi puşcăria părintelui N. Steindhardt, prin statutul ei de impas existenţial şi caracterul de închidere brutală, oferă „victimei” sale un noroc nesperat – saltul mortal peste golul ontologic, ieşirea din imanenţă, din „lumea cu nimeni în ea”, descoperirea unei plenitudini interioare, inaccesibile în altă parte, intuiţia inefabilului, revelarea transcendenţei. E o şansă de salvare din capcanele „deochiului” realităţii, o posibilitate de a îmblânzi, prin jocurile imaginaţiei, încrâncenarea şi vrăjmăşia ei funciară.

Mergând însă, până la capăt, pe spirala închiderilor ontologice ale debaralei, a regresiei şi a căderilor ultime ale fiinţei umane aruncată în ea, naratorul liric (identificat puternic, în final, cu autoarea însăşi) are, subit, şi o altfel de revelaţie, descoperă în sine – agresiv, extinzându-şi efectele macabre – „sindromul de Molie”: „Am pete pe picioare şi pe braţe,/ Să fie de la hainele infestate de molii?/ Să fie în sângele meu?/ Să fie sindrom de Molie?/ Şi acum? Acum ce? Acum,/ ce urmează?/ Să te caut prin buzunare, nopţile?/ Să îţi macin cămăşile, sacourile,/ pulovărele/ în locul unde îţi este inima?/ Să rod din tacerea ta? Să te rod eu,/ cu tacerea mea?/ Te-ar înspăimanta, oare, privirea mea/ de Molie?/ Ştii ce regrete aş avea/ când ai aprinde lumina?/ Ştii ce idei am? Am idei cenuşii.../ Amintirile mele sunt cenuşii.../ Am speranţe din ce în ce mai cenuşii.../ Am cele mai strălucitoare/ iluzii”.

Teribilă această invazie a cenuşiului „de molie”, această nestăvilită, cumplită întindere peste fiinţa umană a morbului de debara! Dar splendid e şi contrastul pe care-l aduce sfârşitul cathartic – „cele mai strălucitoare iluzii”. „Cele mai strălucitoare iluzii” e concluzia firească (şi neordinară) la nişte Poeme cu Molii a unei fiinţe umane, care – brutalizată, rănită adânc, aruncată la marginea existenţei – a păstrat în sine, intactă, puterea poeziei şi care, cu acest dar magic, am spus-o şi mai sus, „a biruit lumea”.

Ştiinţa literaturii, Akademos, nr. 4(23), pg 138 – 143, decembrie 2011

Dr. hab. Andrei Ţurcanu