Revăzând personajul lui Kafka în chip de molie

Dacă ar fi să formulez numitorul comun al volumelor de poezie, semnate de Doina Postolachi: Poeme cu molii, Ed. Prometeu, 2011, Lumina de peste nopţile mele, Ed. Pontos, 2012 şi Nostalgia neîntoarcerii, Ed. Pontos, 2013, aş menţiona focalizarea asupra unei imagini esenţiale, exprimată printr-o metaforă pregnantă, şi priceperea de a stoarce din ea maximum de efecte. În primul rând, imaginea în cauză încheagă într-o constelaţie aparte poemele fiecărui volum. Majoritatea textelor conţin expresia ei, dezvoltând-o sub un anumit aspect/ semnificaţie. În al doilea rând, imaginea asigură liantul între cele câteva specii literare, topite în versuri. Se pare că poeta îşi construieşte mitologiile individuale după modelul lui Anton Pann din Povestea vorbei, punând în subordonarea imaginii-nucleu şi alte formule artistice. În cazul ei, acestea nu sunt proverbele, zicătorile şi vorbele de duh, ci formele care au exprimat individul în modernitate: jurnalul liric (fiecare volum dispune poemele în ordinea cronologică a unui segment temporal scurt), naraţiunea parabolică, eseul filosofic, reflecţia literară, aforismul, grafica.

În primul volum, această imagine este molia. Fluturele cenuşiu, indezirabil pentru larvele lui, care rod bunurile naturale din dulapuri, devine personajul tuturor poemelor, cumulând de-a lungul cărţii mai multe funcţii şi semnificaţii. La început, respinsă ca un pericol iminent („Mulţumesc, dar nu mai vin în vizită la tine. / Pentru că ai molii. / Şi îmi e teamă să nu le aduc la mine acasă. ” Vulturi de Molii), peste câteva pagini, molia reuşeşte să cucerească tot universul poeziei, iar, mai spre sfârşit, perspectiva ei se suprapune peste cea interioară a eului. Asistăm la o rescriere a motivului kafkian, când starea de criză şi metamorfozele regresive de conştiinţă şi de viziune sunt proiectate ficţional într-un antropoid nevertebrat. Fără doar şi poate, atare optică ameninţă cu instalarea unui univers suprarealist şi absurd, invadat de semne prevestitoare de fatalitate. Invazia moliilor rozătoare pune în primejdie însăşi condiţia umană de fiinţă cu afectivitate şi capacitate de visare: „Mă înspăimântă privirea asta a ta,/ neagră, ca doi ochi de molie. / Şi, mai ales, mă înspăimântă să simt/ cum roade lacom/ în pieptul meu. / Încă puţin şi simt că mi se rupe ceva,/ parcă îmi rozi din suflet cu privirea ta,/ de Molie. / Cum ar mai zbura sufletul meu acum,/ cum să se ridice la nori?/ Ciuruit şi zdrenţuit,/ de foame de Molii?” (Privire de Molii). Moliile sunt semnele pustiirii universale, ale abandonului şi singurătăţii într-o lume erodată, a neîmplinirii: „Corbi de Molii rod din norii/ moi, cu câlţi de ploaie. / Şi soarele e ros pe jumătate,/ ca un ghem cu lână de aur. / Mai e un fir, aşternut pe stradă, un fir de lână de aur” (Corbi de Molii). Poemele ce urmează descoperă, paradoxal, stări de complacere, pe alocuri inexplicabil euforice, în ipostazele pe care le sugerează simbolistica moliei. Pentru că, după câteva probe, condiţia de vieţuitoare în liniştea şi întunericul debaralei sau, mai curând, masca de molie nu mai pare chiar aşa de îngrozitoare: „Nu e nimic rău în faptul că moliile sunt distrugătoare. / Să învăţăm de la molii. / Să învăţăm de la molii să roadem în întuneric/ (să roadem întunericul)/ . . . / Să luăm exemplul unei Molii şi atunci/ vom şti ce avem de făcut. ” (Exemplul unei molii). De moment ce dansezi după regulile jocului, ai toate şansele să te adaptezi la simulacrele de existenţă din debaraua fără soare şi cer. Şi atunci moliile devin amice grijulii şi povăţuitoare, agenţi ai liniştii, taumaturgi aducători de pace lăuntrică, vraci ai corpului, scriitori originali, pastori vizionari, formatori politici, creatori de anturaj de debara, dar şi vrăjitoare oferind „găuri în cerul paltoanelor negre” celor cu pretenţii metafizice. Spectacolul acestui omenesc reificat pare a satisface pe toţi şi, mai ales, pe marele „regizor” – Molia Thanatos. În ciuda unei oarecare degajări şi a ironiei afişate, rolul de molie „cuminte, muncitoare, ascultătoare”, fără identitate şi dimensiune lăuntrică (Molii Gemene), înrolată cu docilitate în activităţile comune, cenuşii ale cotidianului tern nu este jucat până la capăt, fără rezerve. Condiţia de om îşi revendică dreptul la vis şi la cuvânt. La nivel stilistic, poemele din volum literarizează metafora moliei, o transformă într-un limbaj propriu. Existenţa care roade speranţele se preface în poezia care naşte iluzii: ,,Să fie sindrom de Molie?/ Şi acum? Acum ce? Acum,/ ce urmează?/ Să te caut prin buzunare, nopţile?/ Să îţi macin cămăşile, sacourile,/ pulovărele/ în locul unde îţi este inima?/ Să rod din tăcerea ta? Să te rod eu,/ cu tăcerea mea?/ Te-ar înspăimânta, oare, privirea mea?/ de Molie?/ Ştii ce regrete aş avea/ când ai aprinde lumina?/ Ştii ce idei am? Am idei cenuşii. . . / Am speranţe din ce în ce mai cenuşii… / Am cele mai strălucitoare iluzii”. (Sindrom de Molie).

Lumina peste nopţile mele pune în scenă un spectacol cu doi actori principali: „cămaşa neagră” şi „draperia albă de la geam” şi un singur spectator, el şi autor, el şi regizor, – locatara de la „etajul nouă”. Reprezentarea are ca temă existenţa anodină între umbre şi lumini, realitate şi vis, între dramatism şi speranţă. Umilitatea cotidiană deschide pentru o privire piezişă, care vede cerul chiar şi prin geamul blocului de vizavi, dedesubturi misterioase, semnificative: „În cartierul meu,/ nu se întâmplă nimic nou,/ nimic ne obişnuit. // Şi totuşi Miraculosul ne învăluie şi ne scaldă precum aerul; dar noi nu-l vedem”. Povestea de dragoste dintre cămaşa neagră de pe umeraşul atârnat pe balconul unuia dintre multiplele blocuri şi pânza albă de la fereastra altui bloc împinge, în spate, viaţa ternă a cartierului, o face doar fundal al suprarealităţii. Sensul tragic al lumii păleşte, îşi pierde acuitatea sub vălul protector al visului, al imaginaţiei care deschide acces unui dincolo promiţător. Scrise cu graţia şi simplitatea poveştilor adolescentine, micile naraţiuni se vor epifanii. De cele mai dese ori însă, deschiderile îi sunt refuzate eului liric, ajungând nişte revelaţii eşuate: „Vântul bate pe lateral,/ iar cămaşa neagră,/ din balcon,/ pusă la uscat, pe umeraş,/ bate, cu o mânecă, în geam. // E ca şi cum ar bate/ să i se deschidă. // Îngenunchează/ în coatele care i se îndoaie/ în bătaia de vânt. // Poate că Sufletul cămăşii/ vede Lumina/ dincolo de fereastra închisă/ cu perdele trase –// Ca nişte Porţi de Dincolo,/ ferecate şi întunecoase”. Realitatea insistă să creeze un pandant visăriei, spaima existenţială „leagă greutăţi la picioare”, pune în funcţie forţa gravitaţională. Ceremonialul amoros dintre Cămaşa neagră şi Draperia Albă (litera mare indicând şi statutul lor de personaje-concepte) se desfăşoară după scenariul iniţierii în arcanele existenţei umane, nedespărţite de speranţă: „Poate că vindecarea mea/ e singurul trecător,/ care se va opri la ceremonia nunţii,/ în văzul tuturor,/ a cămăşii Negre şi a Draperiei Albe. // Poate de aceea va întârzia/ Vindecarea mea. / Poate că încă mai întârzie,/ pentru că se leagănă, pe umeraşul/ ca un scrânciob,/ alături de o Rază de Soare. // Încă mai întârzie,/ şi încă va întârzia. . . / până când,/ peste nopţile mele,/ se va aşterne Lumina”.

Nostalgia neîntoarcerii desfăşoară reflecţii metaliterare şi destăinuie relaţiile autoarei cu cuvântul, asupra căruia se întoarce cu insistenţă de-a lungul celor peste 150 de pagini. Poemele sunt dispuse în consecutivitatea unor însemnări de jurnal, care îi transcriu dilemele şi dramele, ezitările şi elanurile. Predispoziţia confesivă nu este lăsată să hălăduiască, afectivitatea este bine controlată şi canalizată în numeroase cugetări şi aserţiuni enunţate concis şi cu expresivitate poetică. Limbajul autoreferenţial cere sobrietate, dispoziţie speculativă şi capacitate maximă de abstractizare, care adesea îl înstrăinează pe cititor. Doina Postolachi vrea să-l cucerească prin concreteţe şi feminitate: „Cel mai greu este/ să scrii versuri în rimă. // E ca şi cum ai asorta/ oja la poşetă/ şi cerceii la pantofi. // E ca şi cum/ ar trebui/ să alegi nume unei femei/ abia ajunse la maturitate. // Să i se potrivească. / La culoarea părului, poate. / Uneori,/ rima/ e ca o fustă prea strâmtă/ pe coapse largi. / Şi trădează defecte ruşinoase/ de gândire. // Deşi muzica e undeva,/ la început de vers,// Totuşi e artă rară,/ Rima. ”

Ceea ce e de observat e că autoarea se îndepărtează cu acest volum de la poetica dominată de metafore, trecând spre una a notaţiei concrete, care funcţionează într-un regim intelectiv al imaginarului. Poezia ei arată ca nişte fişe ample şi fidele ale stărilor pe care le are fiinţa sa creatoare. Cartea are multe poeme bune, de aceea voi cita din primul, notat cu creionul pe câmp ca fiind unul foarte expresiv: „Bogăţia cuvintelor/ are un model de comportament/ extrem de variat. / / Aceleaşi cuvinte/ se pot reordona/ şi crea/ şi Proză,/ şi Poezie,/ şi Dramaturgie. / / Au o inteligenţă nativă/ -- un geniu artistic/ unic. // Pe care, să zicem,/ nici măcar culorile nu le au. // Un pictor/ nu poate crea/ din aceleaşi culori/ trei dimensiuni într-un tablou. // Să creeze dimensiuni/ nu din forme/ şi nu din legi fizice,/ nici matematice,/ nici geometrice. / Doar din culori. // Poate, numai,/ dacă ar picta în Cuvinte”.

Aceste trei volume configurează un portret interior şi liric într-o formulă demnă de luat în seamă. Doina Postolachi este o poetă interesantă, stăpână pe mijloacele sale, o poetă care îşi articulează vocea lirică tot mai pregnant şi mai convingător.

Aliona GRATI

Cronici în reţea, metaliteratura.net

pg 285 - 290

Editura Junimea

Iași, 2016

http://www.metaliteratura.net/molia-camasa-neagra-draperia-alba-si-cuvantul/, 13 Aug 2015