Eternul dor de Cuvinte al Doinei Postolachi

Îmi place mult cum scrie tânăra Doina Postolachi, fiind convins de stilul ei original, ce l-am surprins şi-n volumele sale anterioare.
 Şi recenta carte de poezie, sugestivă încă din titlu, prin care poeta declanşează reiterarea temei obsedante a destinului, volumul Nostalgia neîntoarcerii (Ed. Pontos, Chășinău), aduce o poezie izvorâtă din inadecvarea structurală a creatorului ei la realitatea la care totuşi, din mers, îşi adaptează reacţiile, câtă vreme aspiraţia la schimbarea acestui statu quo o percepe ca pe o utopie, fiindcă: „Singura moştenire/ pe care o poţi lua/ cu tine,/ dincolo şi pe mai departe/ este lubirea./ Şi asta/ o lume întreagă ştie./ Singura avere/ pe care o poţi lăsa,/ în urma ta,/ sunt Cuvintele./ Dar asta,/ numai cine scrie/ (o) ştie”.
 Frumoasele – tristele amintiri fulgerante, dar cu o deosebită miză, punctează, în poezia acestui cuprins, fluxul existenţial al celei care mărturiseşte: „În toată lumea,/ nu există avuţii/ care să poată fi luate la schimb/ pe timp, cu bani,/ iubire,/ tăcere,/ singurătate,/ cu muncă fizică,/ muncă intelectuală,/ pe o cafea/ sau pe o noapte albă --/ aşa cum poate fi luat la schimb,/ sau cumpărat,/ un Cuvânt./ Şi e singurul bun/ care nu poate fi amanetat”. 
În modul dat, Doina Postolachi devoalează sau dă posibilitatea cititorului să descopere singur, aici, rădăcinile unei atitudini îngăduitoare faţă de lume, care învăluie, în egală măsură, nu doar anii de viaţă, destinul, ci şi existenţa sa următoare, coborâtă cu o blândeţe intrinsecă a sinelui: „[ ... ]Deşi cuvintele se schimbă/ odată cu vremurile,/ tăcerea rămâne/ stofa clasică,/ întrebată şi căutată/ de lumea cea bună./ O am şi eu,/ în garderobă./ Şi trebuie să o aibă/ orice femeie elegantă./ Dar/ nu ştiu să port, elegant, tăcerea./ Nu aş fi să port tăcerea elegantă./ E ca o pereche de încălţări pe tocuri,/ de femeie,/ pe un picior de fată./ Trebuie să-mi ajustez tăcerea --/ e aceeaşi, de la mama./ Şi mamei,/ i-a fost zestre./ Aş vrea/ să o pot purta./ Cred că m-ar prinde bine./ I-aş pune şi o broşă,/ din litera „i”./ M(i)-ar prinde bine/ -- mi-ar prinde foarte bine, chiar --/ o tăcere elegantă”.
 Construite monologic poeziile, din volumul Nostalgia neîntoarcerii de Doina Postolachi, sunt fie confesiuni, având ca punct de plecare şi întâmplări existenţiale/ reale, reţinute secvenţial sau rezumativ, fie meditaţii, laitmotivul cercului fiind simptomatic pentru conotaţiile termenului. Însă în volumul acesta de poezie, există şi şansa de a ezita „nostalgia neîntoarcerii“. Să citim cu mare atenţie aceste versuri (Lui Paul): „Monologul./ Zborul unui gând,/ Cu un cuvânt/ legat de picioruş,/ trimis la tine./ În zborul alb,/ din depărtări albastre,/ gândul meu se întoarce/ cu o tăcere,/ legată/ de celălalt picioruş”. Aceste simple-compuse imagini artistice, a căror expresivitate/ sugestivitate este cu atât mai mare, cu cât procedeele artistice, la care apelează fără a fi excesive, concentrează sensurile întregului volum. Poezia autoarei noastre este a unei poete moderne, stăpânite de predispoziţia clasică pentru echilibru, pe care, pentru că, în general, nu-l găseşte în afara fiinţei sale, încearcă să i-l inducă mediului pe care îl traversează, cedându-i lumii din afară o parte din sine, fără a-şi periclita totuşi armonia lăuntrică. Din acest motiv, în poezie, se transpun constatări, nelinişti, dar niciodată stări extreme ale celei pentru care: „Tăcerea este uitarea cuvintelor. (Orice tăcere/ poartă în ea amintirea înţelesurilor./ Nu noi dăm sens cuvintelor./ Sensul e sufletul lor/ şi el vine odată cu ele./ Cuvintele/ nu ne aparţin./ Ele, doar/ -- şi cel mult --/ ne pot alege,/ ca sufletele de copii/ care îşi cer,/ prin noi,/ dreptul la naştere./ Şi, prin ele, noi --/ sentinţa la renaştere”.
 Poezia Doinei Postolachi, din volumul Nostalgia neîntoarcerii, izvorâtă din blândeţea cu care poeta contemplă lumea – deşi ar putea să fie doar ca nişte Cuvinte risipitoare, îmbibând rafinamentul cu demnitatea asemănării condiţiei fragile a omului, fără a fi eligiacă, reliefează, aşadar, eterna dramă a singurătăţii, venind din neputinţa de a penetra Nostalgia neîntoarcerii, din blestemul de a rămâne nostalgică, asemeni unei jertfe perpetue, ce nu visează însă neapărat mântuirea, cu toate că eul liric, la un moment dat, calmează: „Dragile mele/ Cuvinte!/ Într-o zi,/ vă voi părăsi./ Lumea nu vă vede./ Nu are timp pentru voi./ Nu vă recunoaşte --/ nimeni nu are nevoie de voi./ Îmi veţi lipsi./ Cu toate poveştile,/frumoase./ Păziţi-vă bine/ Satul de Cuvinte./ Păziţi fântânile/ cu apa lor limpede/ şi adâncă, de subînţelesuri./ Cinstiţi-vă bărbatul, Cântecul./ Aveţi grijă de poemele bătrâne./ Să vă educaţi bine/ copilele – cuvintele./ Feriţi-vă de ochi străini./ Acum, / nu mai e nicio meserie/ pentru voi,/ care să vă aduc-o pâine./ Mai aşteptaţi un veac./ Poate, atunci,/ va fi bine.”



Vitalie Răileanu


Directorul Bibliotecii „Onisifor Ghibu”, Chişinau, critic literar, REVISTA PORTO-FRANCO, Revistă de cultură editată de Societatea Scriitorilor ,,Costache Negri". Membră a Asociației Revistelor, Publicațiilor și Editurilor. Apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România - Filiala Iași. Rubrica: Cronica literara / Nr. 231/2015