O ars poetica de proporțiile unui volum

Există o diferență majoră între volumele de poezie și culegerile de poezii. Volumele de poezie au un fir care le leagă, o serie de teme care trec prin toate textele prezente în ele și le oferă coerență. Culegerile de poezii, în schimb, ar semăna cu un album fotografic, compus din instantanee.

Nostalgia neîntoarcerii, publicat de poeta Doina Postolachi în 2013, e un volum de poezie, care încearcă să reabiliteze arta instantaneului, s-o facă compatibilă cu structura unui volum legat, adunat în jurul aceleiași teme – scrierea și cuvintele.

Fiecare text e datat cu exactitate – nu doar ziua scrierii, ci chiar și ora, și minutul ei. În rare cazuri, sunt prezente mai multe date: textele par să fie scrise dintr-o răsuflare și publicate exact în forma în care au fost puse pe hârtie.

Poeta pare să considere asta drept o caracteristică esențială a poeziei. Poezia ar trebui să reflecte, cu fidelitate, o stare sau un gând, așa cum sunt ele trăite, și ele sunt trăite întotdeauna în timp, la un moment concret. Chiar dacă tind spre atemporal, sunt temporale în însăși esența lor. Asta pare să reflecte alegerea poetei de a marca exact momentul în care a fost definitivat fiecare text – o clipă concretă dintr-o zi concretă a verii anului 2013.

O altă caracteristică a volumului este faptul că textele incluse nu sunt intitulate, ci numerotate, în interiorul celor trei cicluri incluse în Nostalgia neîntoarcerii. Ca și cum textele nu ar trebui să funcționeze autonom, ci doar ca o parte a unui întreg.

Tema volumului sunt cuvintele – cuvintele scrise. Întregul volum se constituie ca o ars poetica extinsă – un punct în care autoarea se detașează de mainstream-ul poeziei românești post-2000, în care reflecția asupra poeticității e evitată programatic. În schimb, autoarea scrie, în poemul 31 de la pagina 49: „A scrie o poezie/ e ca și cum ai contempla ceva,/ atunci când ți-ai pierdut /vederea.// Poezia, în primul rând, se simte./ Un nevăzător simte frumusețea unui chip./ Pentru că sunt forme/ dintr-o altă dimensiune,/ inaccesibilă niciunui simț/ decât celui de a contempla. //Atunci când orbul deslușește, cu limpezime, / un chip înzestrat,/ fața lui radiază bucurie.// Noi, nevăzătorii / – sau poeții – /asta facem:/ încercam să deslușim poezia/ și s-o redăm lumii. //Să o facem accesibilă /cător mai mulți /și cât mai simplu, /astfel încât oricine /să poată recunoaște, cu ușurință, /frumosul /din bucuria /pe care o radiază cuvântul /nostru”.

Poemul de față – care poate fi una dintre cheile pentru interpretarea volumului ca ansamblu – identifică, în mod clar, câteva aspecte importante pentru poetă.

În primul rând, poezia este concepută ca ceva existent independent de ființă umană, ceva care poate fi deslușit de ea, nu creat. Acest proces de „deslușire” a „poeziei din lume” e activitatea fundamentală a poetului, interpretată în termenii contemplării. Să nu uităm că latinescul contemplatio traduce grecescul theoria – sensul direct al căruia e „privire”. Începând cu filosofii greci, nu mai este vorba de o privire la lucrurile sensibile, lucrurile care pot fi distinse cu ajutorul văzului fizic, ci la cele inteligibile, cele care pot fi înțelese cu ajutorul intelectului.

În al doilea rând, funcția de bază a poetului este, după autoare, „transmiterea” poeziei, facerea ei „accesibilă / câtor mai mulți / și cât mai simplu”. Poezia existând independent de noi, poetul nu o creează, ci doar o traduce, o face accesibilă altuia. Poezia – ca produs textual, nu ca și contemplatum – are structura dialogului: este despre ceea ce a „deslușit” poetul și pentru altcineva decât el. Nu un joc al poetului în laboratorul său ori în turnul său de fildeș.

În al treilea rând, din caracterul adresat al poeziei derivă exigența privind simplitatea și claritatea limbajului și a transparenței maxime a figurilor de stil. Dacă poezia este adresată cuiva și-și propune să-i facă accesibil celuilalt un fragment „frumos” de realitate, ea nu-și poate permite să fie complicată, să necesite interpretare specializată, ci ar trebui să fie cât mai directă și cât mai simplă.

Există mai multe moduri în care se poate realiza acest lucru. De exemplu, cel descris în poezia 16 de la pagina 27:

„Cuvintele ne vor urma, intuitiv. /Dar e nevoie să avem o emoție. / E ca și cum /am porni în larg /fără o hartă,/ fără o destinație. //Dacă am avea emoție,/ am avea o direcție –/ iar dâra lăsată/ (drumul adâncului) //– Calea – //se va deschide/ în urma noastră. //Pentru cei/ care ne vor urma. /Ne vor urma, / prin lanuri de valuri,/ și Cuvinte din Adâncuri:/ ca peștii încolțiți/ cu frunze de aripi. //Cuvintele-pescăruși/ își vor uni zborul/ într-o curbă albă, / astfel încât să ne ajute/ să înaintăm/ în direcția în care/ bate gândul/ ca vântul –// și să parcurgem, ușor,/ și până la capăt,/ Largul”.

Astfel, în concepția despre poezie a autoarei noastre, ceea ce îl ghidează pe poet e emoția. Emoția îi dă o direcție gândului și, atunci când direcția respectivă e clară, cuvintele vin „intuitiv”. Și, în cazul în care cuvintele vin intuitiv, textul produs e un „document” al gândului și al emoției trăite la un moment concret – așa cum documente ale unor asemenea momente sunt textele din acest volum, lectura căruia o recomandăm cu multă căldură tuturor celor interesați de ce se mai întâmplă în poezia din Republica Moldova”.

Alexandru Cosmescu, cercetător științific la

Academia de Științe a Moldovei, filolog, filozof,

poet și traducător din și în limba engleză.