Impresii de lectură



Într-o supratrăire emoțională interioară, romanul Maeștri din cotidian al Doinei Postolachi oferă un exemplu clar a cea ce se spune în Biblie (Matei 12:34:35): ,,Din preaplinul inimii vorbește gura, Omul bun scoate lucruri bune din comoara lui bună...". Regăsesc comori bune, atribuite Anastasiei, ca personaj principal și narator multiplicat în trei prietene, personaje – aceasta alături de Vera și Alexandra – , care doar completează imaginea, chiar dacă o și separă în același timp, a aceleiași persoane, mai mult spre a crea o imagine a dialogului interior între părțile aceleiași conștiințe, doar împărțită imaginativ pentru o mai bună imagine de ansamblu a întregului unitar.

Întocmai cum bine s-a spus în Biblie (Matei 12:33), ,,Ori faceți pomul bun și rodul lui bun, ori faceți pomul rău și rodul lui rău, căci pomul se cunoaște după rodul lui", acest rod, apreciat de mine ca fiind unul bun, al autoarei, este, la începutul cărții, ca o dilatare a timpului naratoarei, ca o curgere în ritmul celei care are simțurile asaltate de profunzimi poetico-meditative, aprinse și etalate, cu multă subtilitate, cititorului. Pare, inițial, o incursiune, cu ajutorul naratoarei, Anastasia, în viața autoarei. Ulterior, descoperim că nu este chiar așa. O incursiune cu emoțiile pozitive alături de cele negative, oferite ,,la pachet" cu cu nebunia și curajul celui care speră, permanent, la împlinirea imposibilului.

Personajul principal pare o femeie foarte frumoasă, dar și surprinzător de inteligentă (surprinzător pentru cei care ar spune că e contradicție în termeni: femeie frumoasă = femeie inteligență). E tot atât de afectuoasă, de sensibilă și emoționată, de vrăjită și, aparent, inocentă, pe cât de sigură și conștientă de capacitățile sale uimitoare. Este, în același timp, realistă, dându-și seama că nu poate fi apreciată suficient, poate niciodată, de către cel căruia i-ar putea oferi, în schimb, acea ,,comoara ei bună" amintită în citatul de mai sus.

Printr-o descriere a unei vacanțe trio-feminine, pastelate, cochete, elegante, cartea aduce frământările, trăirile, revelațiile și, printre acestea, adesea, soluțiile pentru cei care se regăsesc în aceste personaje imaginative sau, poate, reale.

Autoarea, prin Anastasia, utilizează, intens, introspecția; analizează, extins, emoțiile, metaforizează descrierile prezente cu trăirile trecutului, face trimiteri la dorințele de viitor; vede, din foarte multe perspective, multe dintre evenimente, ca într-un evantai de sentimente și impresii oferite cititorului. În Anastasia, descoperim farmecul iubirii, văzut cu multele-i detalii, prin inima-i îndrăgostită de femeie pe cât de inteligență, pe atât de sensibilă și de profundă.

Cartea este structurată mai mult prin conexiuni decât prin aparenta-i cronologie, cuprinsul său descris punctual este al unei cărți romantico-melancolice, meditativ-metaforice, cu sentimentalism izvorât din dragoste neîmplinita, ca într-o iubire într-un unic sens, dinăuntru către toți ceilalți, fără suficientă întoarcere înapoi la sursă, din partea celor de la care este așteptată. Sună, oarecum, ca o disperare tristă, cu care te face să simpatizezi, să-i trăieșți iubirea ei, a Anastasiei, prin emoțiile cuvintelor care i-o descriu, prin chiar dedesubturile în care te implică.

Povestea naratoarei, a Anastasiei, zugrăvită prin pana autoarei, e inspirată prin trăiri imaginative, pe alocuri ficționare, și, astfel, te face să vezi cartea ca pe o fugă din cotidian, în Italia vacanței, a premiului real obținut definitiv și a celuilalt premiu, iubitul italian Adelio, pierdut, poate, la fel de sigur, aducându-ți maeștrii personajului principal sub privirea ta de cititor.

Cu siguranță, autoarei îi reușește să distrugă sau, mai corect, să lămurească prejudecăți de cititor, într-un fel aparent brutal, despre greșita impresie că autorul s-ar identifica întotdeauna și complet personajului, chiar dacă uneori îi atribuie acestuia din urmă părți din sine. Vrea să rupă, și cred eu că reușește, mitul fascinației obsesive a cititorului pentru autor, pe care îl identifică, automat, cu personajul, din pricina căruia rezultă, uneori, drame, drame datorate incorectei delimitări între acestea.

Ca un fir de legătură între paginile operei, Tibi, motanul personajului principal, nu este, de fapt, altceva decât introducerea subtilă a caracteristicilor dorite ale unui model de iubit uman, de iubire primită și oferită acestuia, de afecțiune oferită și așteptată spre a fi primită, nu ca scop egoist, ci altruist de ambele părți, a atașamentului și a fidelității. Prin Tibi, se revelează cititorului dorința Anastasiei de identificare a unui asemenea om, așteptându-l să apară, atribuindu-i motanului calitățile, iar ea păstrându-și speranțele, cu deziluzii, cu disperare și cu regretul că acel om întârzie poate prea dureros să apară sau se lasă prea mult așteptat, iubire care, de prea mult dor, poate să și moară.

Este poate o analogie între modelul ideal al iubirii necondiționate, gata să fie oferite de către Anastasia celui care ar fi gata să-i ofere întocmai aceleași ,,comori", poate sub alte forme, pe care ea le așteaptă, și de aceea, le și oferă, în fapt, dezinteresată de rezultat.

Cartea o găsesc, în linii mari, ca o introspecție, ca o vedere a subtilului nevăzut al conștiinței, răsucit pe toate fețele imaginative ale posibilului, deopotrivă cu ale imposibilului, aducând o susținere spirituală, unde ar fi nevoie de aceasta, la anumiți cititori, sau o deschidere de viziune a trăirilor din oameni, pentru căutătorii de așa ceva.

Un cititor. Ștefan Iordache