LITERATURA CA SALVARE A FIINŢEI

Doina Postolachi a debutat cu un volum de poezie („Galerie de Gânduri“, Editura Prut Internaţional, Chişinău, 2003), urmat de alte trei („Poeme cu molii“, Ed. Prometeu, Chişinău, 2011, „Lumina de peste nopţile mele“, Ed. Pontos, 2012 şi „Nostalgia neîntoarcerii“, Ed, Pontos, 2013). La rugămintea unei bune prietene, Anca Ţenovici, mi-am aruncat privirea peste un "pdf" cu volumul al doilea. Am descoperit imediat o voce puternică, originală, cu un inedit personaj liric: Molia, în diverse, şocante ipostaze: Molia Pastor, Molia Arhitect, Molia Scenarist etc. Mi-am permis atunci să-i fac cărţii un "Mic cuvânt înainte", salutând apariţia unei noi, adevărate poete.

Văd că astăzi că Doina Postolachi a trecut de la poezie la proză. Nimic surprinzător: mutatis-mutandis, în literatura română contemporană există destui poeţi consacraţi care şi-au încercat şi îşi încearcă uneltele şi pe ogorul epicii, începând cu Mircea Cărtărescu, continuând cu Adrian Alui Gheorghe, Liviu Ioan Stoiciu sau cu regretaţii Traian T.Coşovei şi Alexandru Muşina. Aşadar, Doina Postolachi nu este o excepţie şi spun asta cu atât mai mult cu cât proza ei vine firesc în continuarea universului liric, fiind vorba de aceeaşi literatură de sorginte confesivă, la persoana I, unde naratorul se confundă deseori cu autorul însuşi.

La fel ca în precedentele cărţi de poză („601 sau valiza cu busole“, Editura Arc, 2011, Chişinău şi „Scrisul, între vindecare şi destin“, Ed. For You, 2014, Bucureşti), volumul de faţă, „Maeştri din Cotidian“, găzduit de prestigioasa Editură Eikon, are în centru aceeaşi fiinţă prinsă între dezamăgiri, îndoieli şi bucurii deopotrivă, căutându-şi zilnic, ba chiar oră de oră, propria-i identitate, propriul loc în lume. E însoţită în acest periplu existenţial de două prietene şi de trei, în timp, iubiţi, dintre care cel puţin doi sunt figuri memorabile. „Acţiunea“ propriu-zisă se petrece în România şi Italia, pe parcursul câtorva zile, dar interesant nu e ceea ce se petrece efectiv, ci felul cum toate întâmplările, conversaţiile, spaţiile văzute sunt trecute prin filtrul sensibilităţii autoarei, cum reverberează ele într-o conştiinţă uneori traumatizată. Iar unul din puţinele ajutoare care sprijină şi definesc fiinţa este chiar obsesia creaţiei, a creaţiei literare. Iată, de pildă, acest tulburător pasaj în care se vede că sângele poeziei Doinei Postolachi apă nu se face: „Poezia, poate, nu se pricepe să trăiască printre oameni. Poezia nu are minte de om. Ea poate supravieţui numai în cel mai adânc sânge, adică în inimă, aşa cum sirenele trăiesc în apele cele mai îndepărtate“. Asemenea meditaţii fac farmecul acestei naraţiuni, ca şi o remarcabilă ştiinţă a comparaţiilor şi metaforelor: „A-ţi domestici singurătatea e ca şi cum ai locui cu un tigru“. Sau: „Cred că lacrimile sunt rotunde, fiindcă sunt variante miniaturale, multiplicate ale retinei noastre“.

Cartea se citeşte cu plăcere, iar la sfârşitul lecturii se poate conchide: Doina Postolachi este un scriitor adevărat.

Ioan Groşan