Viața în nouă zile

Motto: „Având mai mult virtuți poetice decât active,

ea are ceva dintr-o grație reținută...”

Am constatat recent, cu înțelegere și duioșie, că, la Chișinău, se mai editează – azi, anno domini 2015 – cărți de poezie... groase (nu e prea frumos cuvântul, dar exprimă adevărul).

Autorii (nu, nu e vorba de clasici, nici măcar de „clasicii în viață”), oameni încă în viață, sănătoși bine merci, băieți-cumsecade-șiamede, voiesc, probabil (de fapt – Freud să-i știe!), ca, prin asemenea isprăvi editorial-tipografice, să-și asigure un loc mai „acatării”* fie în istoria literaturii, fie – barem – într-o eventuală nouă ediție a Istoriei deschise... a lui Mihai Cimpoi.

După costisitorul „succes” de raft, urmează, bineînțeles, ritualul lansărilor de carte. Adică niște acțiuni la care participă multă lume bună, cei mai activi fiind – în virtutea unei „paradigme” specifice de receptare a literaturii – amicii „de suflet” ai autorului, dar și unii critici literari, dispuși oricând să-i aducă împricinatului laude publice, înainte de a-i fi citit opul. Iar laudele -- după cum se știe și nu știa „bietul” de Eminescu – sunt, ca și ISBN-ul, un lucru bun la casa omului.

Nimic condamnabil în toate acestea: ca fiece probă a unor intenții nobile, a impulsiunilor noastre creatoare, paraliteratura are și ea dreptul ieșirii de sub tipar, iar laolaltă cu tacâmul sindrofiilor aferente, poate inspira – chiar – iluzii cu impact salutar asupra vieții și mediului literar.

Atâta doar că, în funcție de cultura lui literară, de capriciul estetic individual și de timpul (prețios), care i s-a dat pentru a fi el însuși, cititorul de azi preferă, întru binele său, cărțile de poezie contemporană mai... subțiri**.

Una dintre acestea este Lumina de peste nopțile mele (Chișinău, Ed. Pontos, 2012) semnată (și scrisă!) de Doina Postolachi, o carte ne-ordinară, cu un mesaj de o frumusețe... stranie – expresie a unei sensibilități poetice cu determinații existențiale... dramatice.

Critica literară a menționat în ultimii ani că o parte a literaturii „douămiiștilor”, în special -- o parte a poeziei (bune) scrise de tinere femei, vine să clameze, în regim de refulare și repudiere a eternului feminin, autenticitatea femininului, voința auctorială de a pune în expresie obsesia propriei corporalități. Și că gestul a atras, în chip firesc, comedia exibitorie a eului, detabuizarea așa-ziselor „zone-fierbinți” ale limbajului, o retorică a „nerușinării” și confesiunea „scandaloasă”, iar la limită – șocul receptiv.

Ei bine, cetitorului interesat de o lectură în care ar găsi însemnele tipului de poeticitate descrisă supra îi recomand să nu-și procure cartea Doinei; să-și caute, eventualul de el, ceva mai pe potriva orizontului său specific de așteptare (de exemplu, volumașul Poeme extrauterine de Miruna Vlada), căci „la dimpotrivă” – după cum se scrie frumos în Critica criticii – va rămâne profund dezamăgit.

Este știut și faptul că multă poezie (și proză) a reprezentanților generației 2000, plătește tribut (uneori, fără cauză) atitudinii teribiliste, filosofiei frondeur; că dincolo de urzeala stilistică și sintaxa (de calitate) a scrisului lor, în unele texte semnate de dânșii, se plimbă, abia perceptibilă, năluca unui personaj voit „cioranian” (zic unii), dar care, de fapt, poartă, pe umeri, mantia întoarsă pe dos (zic eu) a marelui nostru gânditor.

S-ar părea că autorul care scrie cu motivație: „Azi am avut mai puține cuvinte. / În schimb, / am picioarele foarte umflate. / Mă mir cum de nu plesnește pielea, / iar gleznele nici nu se mai văd. / e ca și cum toate cuvintele mele / nespuse / s-au adunat acolo”, nu poate fi gândit altfel decât în această ipostază – a unui ins interiorizat, introvertit, avansând, anxios, înspre „culmile disperării”, ca un fel de erede târziu al modului nihilist de a fi în lume (și în literatură), îndreptat să reafirme oricând – sub imperiul durerilor fizice – că „realitatea corpului este cea mai groaznică dintre rea-lități” (Cioran).

Or, după cum ne-o sugerează, printr-o formidabilă antiteză, însuși titlul cărții în discuție – nimic din toate acestea în poezia Doinei Postolachi. Nimic din „principiul satanic” (Cioran) în suferințele, frământul interior și „tăcerea” personajului său poetic. (Să ne înțelegem – autoarea scrie o poezie cu personaj, esențialmente non-metaforică și non-lirică). Chiar dacă își resimte ființarea în interiorul contingentului concret („sub un cer de cartier, / împrejmuit de orizont ca o închisoare”) drept o stare de prizonierat „noptatic”, el, personajul, „se comunică” (T. Vianu) lumii și vrea să sporească minunile acesteia prin sentimentul extatic al propriei lumini lăuntrice: „Gura mea radiază lumină. / Ar fi de ajuns doar să zâmbesc, și aș face ziua mai luminoasă”.

Evident, eul nu este unul morbid; în realitatea corpului său, nu sălășluiește neantul sau moartea, ci – localizate, simbolic, „în glezne” – „cuvintele nespuse”, „un germen de taină”, „o inimă nouă”: toate ca o promisiune pentru ieșirea lui de sub semnul umilinței și al limitei, întru transgresiunea spre un alt mod ontologic. Unei poetici a voluptății corporale i se opune, așadar, experiența dematerializării simbolice a eului și a trecerii decisive a acestuia în domeniul transcendent al spiritului.

(Neo)romantism?!

O fi... Important este să fie unul autentic; să nu fie de extracție livrescă.

E și cazul Doinei Postolachi, care transpune, în termeni poetici credibili, fără stridențe retorice, experiențe dintre acelea care nu pot fi împărțite, nici împărtășite ( „nu încap în cuvinte tăcerile mele”), și tocmai de aceea – trăite până la margini: „Merg greu, / ridic cu greu tălpile, / îmi dezdoi cu greu genunchii, / îmi împing din greu coapsele. // De parcă aș căra, legate de glezne, poemele nescrise”.

Aici trebuie căutată – cred – și cauza adâncă a refuzului autoarei de a se situa în zona, „mai la modă”, a poeziei cultivate de congenerii săi „senzaționali”. Ca argument în favoarea sensibilității sale distincte, poate fi invocat și motto-ul cărții: „Miraculosul ne învăluie și ne scaldă precum aerul; dar noi nu-l vedem” (Ch. Baudelaire).

Nu-i vorbă, recurge și poeta noastră, în spiritul vîrstei de azi a poeziei românești, la notația imediată a evenimentului cotidian, la realismul biografic, la prezenteism și la desolemnizarea limbajului e.t.c., dar acestea nu constituie, la ea, datele definitorii ale unui proiect, ale unei poetici asumate. Sunt doar niște tehnici, și funcționează în întreaga economie discursivă a cărții ca simple pretexte pentru circumscrierea unui univers mult mai complex; sunt simple motive pentru dezvăluirea unei lumi în care suferința și bucuria, realul și imginarul, sacrul și profanul, lumina și bezna, banalul și miraculosul încetează a mai fi percepute contradictoriu: „În cartierul meu, / nu se întîmplă nimic nou, / nimic neobișnuit. // Și totuși, miraculosul ne învăluie și ne scaldă...”, e.t.c.

Lipsite de titlu, dar (N. B!) numerotate, textele pot fi receptate (și interpretate) ca poeme autonome, fiecare avându-și propriul câmp conotativ; poeme în care este păstrat un echilibru perfect între neliniște și grație, între supliciu și candoare (deși e multă, multă candoare în poezia Doinei), între dorințe și resemnare, autoarea impunîndu-și tot timpul o cenzură a gustului și reprimîndu-și, constant, ispitele subiectivității excesive în favoarea unor imagini poetice remarcabile. Ca în aceste versuri: „La sarea adunată în picioare, / doi îngeri fac din gleznele mele scoici. / Pun urechea și ascultă, / în tălpile mele, marea”. Sau: „undeva, departe, / nevăzut de departe -- / pământul arat. / L-au arat cu tot cu umbre”.

Avem, în față, un tip de poezie în care subiectul vorbitor (personajul) depășește forma de vizualizare ordinară, dezvăluind cititorului elementul de „basm” și de „miracol” în dinamica și concretețea de beton a unor crâmpeie de univers citadin. (A se vedea, în acest sens, și poemul de la pag. 30, Lumea vrea basme...). O poezie în care, adesea, cuvintele parcă sunt rostite, pentru prima oară, în starea lor, primordii vocalice precomunicative, de mijloace expresive pre- sau protoculturale. Ca, de exemplu, în această inocentă și superbă, totodată, exclamație: „Azi e vineri / și e zi de îngeri”. E un procedeu cu efecte estetice, prin care – ascuns – misterul devine, brusc, accesibil sau se revelează în imagini scânteietoare, ce confirmă, de la un text la altul, profunzimea latentă a discursului. A se vedea, în acest sens, și poemul final, „Vindecarea vine spre mine...”, scris pe aceeași linie subțire a unei seninătăți copleșitoare. Un poem în care, sustras „acestei lumi”, eul-mic parcă își pierde, cu fiecare rostire, cu fiece vers, materialitatea, propria realitate, devenind – ca într-un joc apoteotic – pură așteptare: e așteptarea actului (niciodată atins) al „Vindecării” de realitatea „groaznică” a trupului (cum ar fi scris Cioran); e jinduirea transfigurării individuale definitive a eului prin simbolica sa identificare cu cel mai mare dintre mistere – „Lumina” (cu majusculă), în sensul ei deci de categorie absolută, ne-determinată, interioară genezei. Citez: „Vindecarea vine spre mine / pe cel mai lung dintre drumuri..., însă – „încă mai întârzie, / și încă va întârzia... / până când, / peste nopțile mele, / se va așterne Lumina”. Iată un ecou (îndepărtat, aproape insesizabil), asimilat prin intermediul unei intertextualități ascunse, al gîndirii filozofico-religioase hinduse^⁂. De fapt, gândirea hindusă, în special – pare-se – cea budistă, nu este un apanaj al acestui text, nici nu e împărțită prin hotare categorice între celelalte: ea „plutește”, în ascuns, ca și cum nicăieri și pretutindeni, pe spațiul întregii cărți.

Or, repet – deși pot fi citite izolat, textele, dar și cele nouă secțiuni mai extinse, supranumite, simbolic, „zile”, sunt, în același timp, părți ale unei cărți unice, sunt fragmente constitutive ale unui construct estetic unitar, elaborat, cu inteligență și luciditate, în spiritul cel mai autentic al scrisului (post) modern. E de menționat aici și faptul că raportul dintre aceste părți și întreg este unul foarte special; el are funcția de a spori valențele semantice și valoarea de fond a cărții și – deci – nu poate fi ignorat decât cu prețul unor grave pierderi de lectură. Cu alte cuvinte, cartea Doinei Postolachi trebuie (re) citită întreagă, cap-coadă, în toată coerența ei formală și de fond, pentru că autoarea și-a construit-o astfel încât, în țesătura întinsă (și densă) a celor peste 30 de texte aparent autonome și a celor 9 secțiuni („zile”), să poată fi desfășurat (și se desfășoară în mod consubstanțial) un proiect narativ. Aviz: semnificațiile complexe ale cărții se dezvăluie numai dacă este supusă lecturii, luîndu-se în vedere structura ei de ansamblu.

Considerată din acest unghi, Lumina de peste nopțile mele se impune, cel puțin in intentio, ca un fel de „micro-roman” ^⁑⁑ , cu toate actele tradiționale în regulă: expozițiune, intrigă, personaje e.t.c. E „romanul” unui protagonist din speța celor „care mai cred în basme” și care, contemplând, de la etajul nouă (al „nouălea cer”?), curgerea nespectaculoasă a vieții, închipuie el însuși, de la înălțimea stării lui de inocență, grație și transcendență, o (fascinantă) poveste despre nunta unei „cămăși negre”, atârnată pe un balcon să se usuce în bătaia vântului, și a unei „draperii albe” care, „în dorința de a evada de acasă”, fâlfâie „a sinucidere” în afara ferestrei – „neîmplinită Mireasă”. Deși e o „ceremonie în văzul tuturor”, „niciun trecător nu se oprește”. Doar „bietul” cosmos asistă și consimte – „prin eclipsele de Lună și de Soare” (fină conexiune intertextuală cu Miorița) – la această invizibilă nuntă și, colea, pe marginea străzii, câteva „mici vârtejuri de praf ca niște domnișoare de onoare”.

Ușor ludică, amintind cumva de picturile naive, imaginea nunții n-ar spune prea multe, dacă autoarea n-ar fi reușit să-i confere, text cu text, o forță simbolică total neașteptată, Este adus în scenă un ritual fictiv, chiar fantastic, posibil de receptat în toată polisemia lui doar printr-o lectură individuală, aplicată, a întregii cărți.

Nu este întâmplător nici faptul că, pe toată extensiunea textului, protagonistul se confundă fie cu autorul, fie cu naratorul; și nici faptul că autorul însuși pare să dispară, uneori, ca instanță, deghizându-se în numitul protagonist. E și aici, firește, un joc, cu bătaie lungă: ni se sugerează că Lumina... poate fi citită și din perspectiva semanticii ontologice, ca expresie a unei umnaități individuale, care vrea „să comunice ceva” și „să se comunice”, dacă e să invocăm iarăși spiritul lui Tudor Vianu..

Vor zice unii: dar, dom' le, mai e posibil oare..? Ce să ne mai comunice?

Nu știu...

Ceea ce știu este că mesajul pe care ni-l transmite, printr-o formulă poetică la zi, astăzi – anno domini 2015 – cartea subțire a Doinei Postolachi este următorul: aflați miraculosul care ne învăluie și ne scaldă precum aerul și miraculosul vă va face, pentru cel puțin 9 zile, liberi.

Grigore Canțâru

* O, tu!, fratele meu, hypocrite lecteur, zadarnic vei căuta acest cuvînt în DEX!

** Iubite cetitoriu, vezi, te rog, polisemia cuvântului în DSR-ul elaborat de Luiza și Mircea Seche (București, 1982, pag. 953) și – pentru înțelegere – alege ceea ce-ți convine.

^⁂ Sunt de menționat, aici, două lucruri importante, care ar putea ajuta cititorului să surprindă mai ușor complexitatea a ceea ce Umberto Eco numea intentio operis. Primo: potrivit tradiției hinduse, Buddha se cufundă în meditația iluminatorie, izbit de spectacolul bolii și al durerii aducătoare de moarte. Secundo: în textele canonice ale budismului, acolo unde e vorba de speranța „renașterii” omului prin moarte, acestuia i se promite că „Lumina Clară a Realității” (adică a realității „de dincolo”) se va „revărsa asupra lui” și i se cere să fie „pregătit” pentru „a se contopi cu Ea” (Vezi: Fernand Comte, Cărțile Sfinte, București, Editura enciclopedică, 1994, p.p. 12, 19).

^⁑⁑ Fiți pe pace, scumpi teoriticieni ai literaturii! Obiectul viu al cercetărilor dvoastră, sau – cum ar fi zis Nilă Moromete – praxisul literar, sfidează, de mult timp, orice teorie a speciilor.