Note de lector


Tânăra poetă Doina Postolachi din Republica Moldova, trăitoare în România, cu un trecut literar destul de bogat, mai ales în calitate, ne propune o carte, ,,Lumina de peste nopțile mele”, Pontos, Chișinău, 2012, în concordanță de continuitate cu volumul anterior, ,,Poeme cu Molii” (2011). Volumul debutează cu Ziua 1, secțiune ce caută realitatea de neatins a primului fapt de cunoaștere – senzațiile (v. teoria împărțirii infinitezimale a spațiului). Devenind, astfel, aproximarea realității, eul poetic răsfrânge contorsionarea printr-o mai mare aproximare în percepții și reprezentări. Dar deformarea cunoașterii imediate este drumul care duce la realitatea de dincolo de realitate. Iar tatonarea o face poetul prin armele fragilității și ale singurătății, acel amestec ideal în absorbția și externarea poeticului pentru conturarea celeilalte realități, aceea din spatele imediatului și care conține nu numai nemărginirea, dar și frumusețea oglindită ființei. Și este aceasta singurătatea ce se întinde ca o pată de cerneală pe sugativă (Seferis) și te face să privești apusul în ferestrele blocului de vizavi (,,În fața mea, e cineva / care stă și mai sus, geamul căruia reflectă, la apus, /soarele”), să vezi același balcon în care atârnă la uscat o cămașă (,,dacă ar fi noapte și ar bate vântul /și cămașa neagră s-ar zbate, /în lumina unui felinar”), motiv des invocat într-o trăire bacoviană, dar și ca expresie a feminității poemelor (dar nu stridentă!), cu toate funcțiile realității gesturilor de indiferență, atenționare sau compasiune (,,Într-o zi, / va veni și Timpul /și-mi va aduce /multe alte /daruri”). În paralel, perdeaua revărsată peste fereastră – poartă de comunicare (,,O pânză albă /atârnă peste geam /afară, /își flutură faldurile /de rochie de mireasă”) --, ca o nuntă barbiană, ce aduce în discuție imaginația nenăscutului, rămâne atentă și posibilă dezvoltare a increatului (o realitate) pe drumul altei realități, unde ființa se desfată în propria-i lumină. Iar fragilitatea, ca visare răspândită și reîntoarsă către sine ca o altă realitate din sensibilul imediat, înrourează ochiul întors către sine (,,Nu încape în cuvinte /tăcerea mea”). Limbajul poemelor este sever controlat și se dezvoltă între senzație și imaginație cu încoronare a rațiunii, tangentă absolutului. Împărțirea volumului în cele nouă etaje, în cele nouă episoade, implică cele nouă transformări în cele nouă ceruri pe o scară a populării spațiului între om și Dumnezeu. Sau e numai o naivă reprezentare în care ființa calcă pe sine, pentru a ajunge la sine.

Fără să citez prea mult, am optat aici pentru o călătorie în interiorul poemelor și vă invit la același lucru, deoarece volumul, pe care l-am început sceptic, m-a dus la recitiri și îmbogățiri. Deci Poezia respiră!

C. CONSTANTIN, profesor

30 martie 2013, revista CRAI NOU