Galeria aventurii ontologice sau topologia urbană, poetic personalizată, a Doinei Postolachi

Ludmila Șimanschi, doctor în filologie, conferențiar științific,

cercetător științific coordonator, critic și istoric literar

Volumul de debut al Doinei Postolachi, apărut la Editura Prut Internațional, în 2003, prin titlul simbolic Galerie de gânduri, propune o insolită incursiune în subteranele stărilor de meditare intimă, expuse curajos spre cunoaștere prin dialogismul inerent poetic cu lectorul, în procesul defulării lente și al denudării resorturilor propriilor tatonări tinerești ale existenței, care pare a fi ostilă autoafirmării.

Dedicația și textul liminal al volumului de debut relevă paratextual discursivitatea marcată de suferința pierderii-îndepărtării (de oamenii dragi și de visuri), care rotunjește dramatic, prin rostire, părerea de rău, drumurile destinale divergente în scurgerea-umbrire a timpului și adâncește dorul dureros în sentimentul sufocant de însingurare într-un univers plin de alteritate neprimitoare.

În primul text poetic din seria Foișor Nord, emoțiile plecării sunt concentrate în întreg spațiu urban empatic, familiar, ce devine receptacol, dar și cutie de rezonanță a zbuciumărilor sufletului răvășit și rătăcit, care abandonează traseul destinal, format aici, și lasă doar amintirea sa. Transpare topologia orașului transformat într-o făptură straniu însufleţită: „streșinile roșii de nesomn”, „mă petrece gara”, „turnul își flutură batista de fum”, exprimând idiolocalitatea, adică semnificațiile unice ale locului interiorizat și apoi stabilit ca experiență trăită la maxim, realizând imersiunea în meandrele sinelui debusolat.

Seria lirică a consemnării plecării din oraș continuă cu al doilea text, în care se deconspiră motivul evadării și, discursiv, este schimbat intenționat registrul temporal și regimul scriptural: de la înregistrarea directă a trăirii, se ajunge la rememorarea rupturii radicale de trecut, de vechile gânduri triste, pentru a se detașa definitiv, fără posibilitate de regret și revenire: „eu îmi voi așterne uitarea/ ca pe o limbă de pod/ și niciodată/ să nu mă mai întorc”.

În lipsa ființei-personaj feminin, care a fugit din labirintul urban chișinăuian, indiferent la căutările de sine traumatizante, obiectele-indicatori ai prezenței familiare își asumă rolul de păstrători ai energiei locuirii: caloriferul îmblânzește rumoarea gândurilor triste rămase, apropiindu-le și împărțind cu ele vidul singurătății, iar ghetele, resemnate, intră în procesul așteptării îndelungate a reluării vechiului ritual de a trece la picior orașul pe aceleași trasee, cu îngândurarea specifică purtătoarei-stăpâne. Relevantă este analogia de atitudine identică poetică față de spațiul citadin în discursurile poetice ale tinerilor scriitori basarabeni, scrise aproape în aceeași perioadă: „Chișinău/ loc viran unde nu se întâmplă nimic” la Emilian Galaicu Păun și „oraș mic și pustiu,/ în care foarte rar se mai întâmplă/ câte ceva…” la Doina Postolachi. În ambele cazuri, percepția orașului-capitală generează spaţii mentale poetice, asociate unor sentimente de timp încremenit, recluziune negativă provincială, zădărnicie sterilă, care în niciun chip nu corespunde, nu răspunde dorinței de manifestare a vitalității debordante a tinereții avide de schimbare ontologică.

Totuși spațiul domestic este revizitat sporadic și, în ciuda trecerii timpului metamorfozat în praful depus pe rafturi și a alienării prin trecere în posesia altcuiva, „bucură alți ochi”, durerea își ia revanșa și copleșește cu noi forțe distructive sufletul, amintind de neșansa autoafirmării poetice de cândva: „Mă dor rândurile nescrise,/ mă dor tristețile, cu care/ mi-am dăruit prietenii,/ mă doare singurătatea,/ să o împart/ cu nimeni…”.

Redundanța „gândului trist”, prezent în fiecare enunțare lirică, comunică faptul că nu poate exista brusc un purgatoriu al ființei și este nevoie de o trăire intensă a plictisului și a nerecunoașterii de talent, pentru a conștientiza maturizarea și intrarea într-o nouă lume, cu un bagaj de frustrări depășite. Ca semn al neuitării care mai bântuie sufletul, personajul liric cere refacerea traseului factual prin oraș, dar și revenirea în locul unde i se poate oferi șansa să-și ia avântul din nou, după o încercare eșuată: „Dați-mi nesomnul lui Eliade/ și biblioteca mamei – / încă o dată să trec/ pe lângă Universitatea,/ cu aripile în reconstrucție./ Acest Icar/ promite să mai zboare…”. Vechile gânduri nu mai sunt ostile, ci reușesc să fie mesageri-povestitori între două ființe îndepărtate în spațiul urban și chiar să reînnoade povestea de sine, pentru o mai bună autocunoaștere necesară: „Cele mai triste gânduri ale mele/ își amintesc și-mi povestesc/ de mine…”.

Reîntâlnirea cu orașul e mai puțin dureroasă și, peste un timp, de acum, nu mai este simțit același chin de gânduri rele, din contra, sunt resuscitate topofiliile („După o îndelungată uitare de mine,/ mi-am regăsit vechile bucurii:/ plimbările melancolice prin parc”) și sunt recuperate treptat, odată cu obiectele purtătoare de energie pozitivă din alte timpuri, și încrederea, și singurătatea benefică. Paradoxal, este simțită necesitatea de a „readuce la viață generații de gânduri” și de a remodela din ele noi rosturi.

După 12 texte, un ritm ce poate sugera încheierea-împlinire a unui ciclu temporal, locul observării-radiografieri a stărilor existențiale este schimbat în seria a II-a, Foișor de Miazănoapte. Discursul obține tonalitate revendicativă a unei ființe care, exuberant ca stihiile cosmice: tunetul, ploaia, dar și ca personajele mitice, își cere dreptul la replică, la răzbunare, a spălării propriilor urme-răni provocate de societate, dar și a recunoașterii definitive a învingătorului care și-a confruntat propriul abis ființial: „Într-un tunet voi veni/ într-o zi, într-un tunet”. Este invocat un alt indice spațial – Podul, întâlnit aleatoriu anterior în texte, investit cu dimensiune suprasemnificantă bipolară: însoțitor în/ despărțitor de două lumi: ea și ceilalți, guru în cunoașterea înălțării/ căderii, dar, în mare parte, dascăl înțelept, care ajută la înțelegerea mizei existențiale: „De la el avea să învețe/ că cele mai multe se trec”.

În adâncă noapte, se acumulează periculos toate neplăcerile și gândurile negre în subconștient și este invocată ploaia dezlănțuită, pentru a purifica, devastator, de orice regret și a distruge definitiv singurul reper-legătură cu trecutul ─ Podul, o reînființare de sine din nou, fără vreo urmă din trecut: „chemase ploaia/ să biciuiască drumurile,/ să înece remușcările/ și să smulgă Podul”. Cele trei texte din seria dată circumscriu starea de insomnie din turnul de veghe, care catalizează trăirea acută a frământărilor și refularea vocilor interioare, care vin cu un mesaj profetic.

Seria lirică a III-a, Foișor Apus, indică atât schimbarea locației, cât și modificarea intenției discursive, însumând șase emoții poetice textuale, care se complinesc mozaical. Mișcarea sufletească a iubirii se consolidează în pulsații ale bucuriei vieții: speranța împlinirii sentimentului care ia parabolic forma copilei ce „s-a făcut mare/ și e frumoasă,/ și-ți seamănă ție”; satisfacția reîntoarcerii pancosmice la bunurile patriarhale ale vieții în comuniune naturală a firii iubitului, așteptat să revină „ca și altădată.../ Cu traista plină/ și tristă de povești”; dorința refacerii cuplului, folosind energiile primare în ciuda separării: „ploaie m-aș face,/ să-ți ascult rugăciunile”; trăirea elementară la nivelul senzației candorii: „ca pe două cuvinte/ sincere, le poartă atent/ ca pe două flori/ pe care, timid,/ a venit să mi le ofere”; adorarea imaginii amintite și introspectarea celuilalt prin lirismul definirii metaforice revelatorii a sufletului iubitului: „Când se întrista, era ca marea./ Cuvintele ajungeau la suprafață/ cu burțile albe, întoarse în sus/ ca peștii otrăviți (adâncimile/ le cunosc numai înecații)”; participarea la ritmurile subterane ale lumii și revelația misterului adus de „Străinul acela, în negru,/ care a intrat în oraș”.

Ultima serie, Foișorul gândurilor rătăcitoare, relevă spațializări interiorizate ale energiilor subiective („În barul Singurătate,/ se adună zilele și anii”) și glisarea metaforică spre spaţiul euristic al diferenţei dramatice: „ciobită și murdară,/ Tinerețea mea-i o scrumieră,/ în care timpul își scutură cenușa... ”. Doina Postolachi reinvestește metafora cu valoare cognitivă și, mai ales, autocognitivă, ca reacție la prozaismul textualizant, dar și la denaturare, de-naturalizare, în cheia lirismului generaționist douămiist, care anulează teribilismul prin reintrarea subită a poeziei senzuale. Aceleași „gânduri triste” continuă să domine scena lirică, dar dramatismul este evitat prin ludicul gingaș, mântuitor, care transpare: „Câteva gânduri triste mi-au mai rămas,/ și iată că, acum,/ se încălzesc la soare”; „îmi scot pe prispă tristețile,/ ca pe niște cartofi încolțiți,/ la curățat”.

Metaforizarea extensivă vie, cu un caracter natural, a registrului poetic redă afirmarea unui mod personalizat de existență lirică: prin tentația configurării unei viziuni inedite asupra lumii: „Paltonul doarme în cuier/ ca un liliac de noapte”, prin vivacitatea descriptivă, care se opune gândirii uniformizante a spațiului urban: „Troleibuzul bolnav…/ Oamenii ies din burta lui asemeni furnicilor/ din burta unui hoit de gândac”; „Copacii, ca niște cerșetori,/ își întind cuiburile,/ ca șlepcile,/ la drum”. Impulsurile autodefinitorii, spre finalul volumului, sunt canalizate spre terapeutica benefică împotriva problematizării existenței în topografia urbei „în acest oraș/ cu multă lume/ și tot atâtea singurătăți”, care se restrânge la aceleași trasee, ego-geografii, construct mental subiectiv, care circumscrie revenirea triumfală: „În serile ploioase de iulie, voi reveni/ pe-aceleași drumuri, de-altădată,/ pe care picioarele îmi răsfoiau,/ din mers, cele mai triste gânduri”. Lepădarea de „gândurile triste”, suprapersonaj liric central al acestei galerii poetice, are loc irevocabil prin înlocuirea fericită cu altele sub imperiul iubirii, deși regretul despărțirii mai persistă, căci au fost totuși parte subtilă a tinereții.

În timp ce alte poetici sondau „galerii de gesturi suspendate”, „galerii de goluri prin aer… pe care le populează cu iluzia de a fi…” (Emilian Galaicu-Păun), Doina Postolachi insuflă forță, energie discursului liric, pentru a dialoga cu propria galerie sentimentală, simbol al unei aventuri ontologice, oferind coerență mărturisirii de sine ca remediu de confruntare a indiferenţei reci, tipice spaţiilor conflictuale urbane, dar și pentru a denuda dinamismul trăirilor explozive tinerești. Volumul comunică, prin cele patru serii-foișoare, faptul că frica ratării și a pierderii individualității în labirintul haosului interior mistuitor, dar și al mulțimii ostile urbane, a fost depășită și personajele lirice reușesc să identifice modalități revigorante vitale, pentru a-și regăsi identitatea și autenticitatea.