,,Sentimentul de a nu fi nicăieri acasă”
Alex Ștefănescu
Doina Postolachi, 601 sau Valiza cu busole, roman, prefață de Tamara Cărăuș, Chișinău, Ed. Arc, 2011. 195 pag.
Dincolo de florile și lacrimile de fericire care au însoțit fraternizarea românilor de dincolo și dincoace de Prut după 1989, a existat – și există și acum – multă suferință morală. În loc să avem un sentiment de vinovăție față de basarabeni, pentru că i-am abandonat în 1940, îi privim cu superioritate, făcându-i să se simtă o dată în plus nedreptățiți.
În romanul 601 sau Valiza cu busole de Doina Postolachi este vorba tocmai de această umilire – poate involuntară – a basarabenilor, văzută din perspectiva lor. În centrul romanului, scris la persoana întâi, se află o tânără din Chișinău stabilită la București, experimentată în practicarea sincerității. Ea își descrie cu o franchețe dusă până la cruzime (dacă nu cumva cu o cochetărie ingenioasă) obsesiile, complexele de inferioritate și deziluziile generate de identitatea ei culturală, dar și de condiția de femeie. Suferința morală o însoțește peste tot, ca o migrenă. Având ceva din patetismul prozatorilor ruși, autoarea numește această dramă „blestemul de a fi basarabeanca”.
Singurele variante de viață ale unei basarabence sunt definite sarcastic:
„Nu știu dacă voi fi vreodată soția cuiva. Pentru că sunt moldoveanca. Dar cu siguranță voi fi mereu amanta multora. Pentru că sunt moldoveanca”;
„Dacă ești moldoveanca, se zice că ai o inteligență îndoielnică sau, mai bine zis, redusă. Iar dacă și arăți bine, ești curvă.”
Ar fi bine să aflăm dacă mai există în lume asemenea cărți (scrise, de exemplu, de ungurii din România care se mută în Ungaria sau de nemții din Germania de Est integrați după 1989 în Republica Federală Germania). Poate că există, dar este greu de crezut că vom găsi în cuprinsul lor o la fel de mare intensitate a trăirilor. Doina Postolachi este, presupun, unică prin sensibilitatea ei ieșită din comun. Ea ar striga de durere chiar și dacă i s-ar așeza pe umăr un fluture.
Să nu ne închipuim însă că tânăra din carte (alter-ego al autoarei) este doar o ființă lilială și vulnerabilă. Ea știe foarte bine să se apere, având o fire volentă și vindicativă. O remarcă la adresa bărbatului român, care nu vede în basarabeancă decât o „bucățică bună”, seamănă cu o lovire cu biciul: „când ajunge în pat, acest bărbat cinic și arogant devine penibil, ejaculează precoce și nici nu știe unde să-și bage limba când îi tragi capul în poală”. (S-ar putea ca aceste reacții ale bietului bărbat să dovedească nu incompetență, ci fâstâcirea în fața prestigiului sexual al partenerei, dar... nu vreau să mă erijez în avocat al bărbaților din România.)
Pentru protagonista cărții, încă studenta, bărbații, chiar și cei care par caricaturi de bărbați, sunt foarte importanți. Cei pe care îi iubește (relativ mulți la număr), simultan sau succesiv îi modifică viața, o determină să se reconstruiască, o fac să viseze. Această dependență afectivă de ei este foarte bine analizată.
Dar cartea nu se rezumă la descrierea relațiilor cu bărbații. Autoarea vede cu acuitate lumea din jur, sesizându-i cu predilecție urâțenia. Iată cum i se înfățișează, văzut din trenul oprit la graniță, spațiul din fața unei gări. Este, să recunoaștem, o reprezentare expresivă și emoționantă (nu o simplă inventariere a mizeriei, ca la alți prozatori tineri):
„De aici, de la balconul vagonului, e ca și cum aș vorbi unei mulțimi, care nu mă vede, încă. Peste tot în jur și peste multe alte rânduri de căi ferate sunt hoituri de ciori și excremente și hârtie igienică în descompunere. Este segmentul de frontieră, ca o linie lăsată de o intervenție în istorie, ca o intervenție chirurgicală. Pare a fi o intervenție nereușită, atâta timp, cât miroase așa urât. Miroase a rană neprinsă. Puroi și sânge împuțit. Dacă acestui pământ i-a fost scos vreun organ, atunci cu siguranță Moldova îi lipsește Mamei ca un rinichi.”
Nici la Chișinău impresia nu este mai bună:
„Regăsesc Piața Marii Adunări Naționale la fel de murdară. Fețele oamenilor, la fel de absente. Prietenii, la fel de secretoși. Vecinii, la fel de suspicioși. Președintele, la fel de prost. Profesorii, la fel de plictisiți. Tinerii, la fel de rebeli. Scriitorii de la Uniune, la fel de bețivi”.
Doina Postolachi are parcă în minte nostalgia unui mod de a trăi dintr-o viață anterioară. Cu gândul la acel mod de a trăi se simte inaderentă la lumea de azi. Sentimentul de a nu fi nicăieri acasă este dominanta scrisului ei.
Alex Ștefănescu
Noul val
arhiva.romanialiterara.com/index.pl/sentimentul_de_a_nu_fi_nicieri_acas
arhiva.romanialiterara.com/index.pl/numarul_311112 04 Aug 2016